În deșertul cu trupul încătușat de cămașa de forță a timpului,
Caravane de colburi celeste desăvârșesc oceanul de nisip
Cum lacrimi salmastre, apele interioare ale mării sufletului.
Ne uităm la clipă, clipa se uită la noi, dar nu ne uită;
Privirea-i din altă lume ricoșează-n suflet lăsând urme.
În vacarmul de neliniști, suntem mai grăbiți decât preajma.
Spre deosebire de noi, în setea lor de continuitate,
Copacii se logodesc cu veșnicia dăruindu-și în fiecare an câte un inel;
Ei au răbdare să-și aștearnă umbrele tremurătoare pe alei seculare.
Nici râurile nu reușesc să se țină aproape de noi;
Ele mai au răbdare să glăsuiască cu șopotul.
Tăcerea ne perforează timpanul; nu mai știm s-o ascultăm.
Nu mai avem răbdare s-auzim viața murmurând.
Aerul necredincios ne respiră scuipând inele de fum.
Cu auzul fixat pe țâțâna porții și sângele în dezordine,
Mai schilodim un vis ce ni se pare mult prea îndrăzneț;
Tot ce rămâne este așteptarea ce umple rărunchii privirii.
Cu toate astea, ne-adastă speranța-n gândul cernut
Că peste Styx nu mai e vamă și că va rămâne scris
Să nu se cerceteze nimic.
(Timișoara, 2O19, 14.05)
Minunat!
RăspundețiȘtergere