VIAȚA CA O CLEPSIDRĂ

 Mare şi deşert. Fecundat de vânt, nisipul germinează; artizanul clepsidrei 
nu se teme de penuria de troiene prinse de soroc. Prin arterele vieţii, 
curge  nisipul  efemer;  picătura  de  sânge – clipa  trecătoare 
plămădită  din  lut – îl cerne şi-l descântă înălţând castele 
pentru  propriile  vise. Sedusă  de  goliciunea formelor, 
clepsidra – nud de femeie în care dospeşte veşnicia –
ne-mbracă  cu  şoapte  nerostite; cu migală şi 

perseverenţă,  jumătate  din  viaţă, 
umanizează timpul, în cealaltă 
jumătate, transformă 
visele 
în  timp  imaginar. 
„Nu aruncaţi nisip spre cer! 
Îl cerne vântul înapoi; zeiţa ubicuă face
daruri măsluite.” Când clopotele bat adâncind 

tăcerea, în farul din amurg, lumina sângerează; într-o 
armonie  minerală, cu nisipul în talpa fierbinte  a nerostirii, 
începe  călătoria  spre  veşnicie. Mângâiate  cu  priviri dăruite, 
rulouri  de  ceaţă  se  rotesc somnambule şi ascund inima timpului. 
Clepsidra  este nevinovată; vinovat este nisipul nestatornic, uneori,mai
 fierbinte  decât  soarele. Furtuna  de  nisip prăbuşeşte castelul de vise; în 
milostivirea ei,  marea    asigură   boabe    de    briză    pentru   câteva   lacrimi.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 25 februarie)