Cu ochii pierduți-n orbite și mersul agale,
Peste pragul tocit de calcaneul timpului,
Sprijinit de-un toiag, pășeșete-n dese escale
Să ia, din când în când, pulsu-anotimpului.
În locul viselor, doar griji-n galopadă
Se prăbușesc în infinitul din sinele focal;
Pe tâmplele lui dezmierdate de zăpadă,
Mai flutură o iarnă ca o coamă de cal.
De pe prispa gândului, investigând înaltul,
Bătrânul privește viața ca un simplu spectator
Cum de pe-o creangă goală, o cucuvea, saltul,
În timp ce nisipul se scurge sub jugu-apăsător.
Împuținat, își ține viața-ntr-o singură mână,
Pe cârja de-amintiri își sprijină-ndârjit sufletul;
Chiad dacă dorul de ducă îl târcolește și-l hâțână,
Naufragiul intim al duratei i-amână concretul.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O7 februarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu