Sănii de gânduri se-amestecă cu raiuri albe de-amintiri răzlețite-n timp.
Totul e un dans de lumini și umbre-n pași de clipe.
Prin vene, curg ninsori de prolifice reflecții.
Soarele se grăbește să le treacă pe curat cu litere rubinii.
Ușor, încetează la marginea pădurii mugetul vântului sur.
Sub crepusculul voiajor, sufletul urlă ca un lup flămând.
Copacii au încremenit, devenind statui;
Pădurea însăși a devenit grup statuar de argint masiv.
Proiectându-și singurătatea sa trufașă pe colnicul împurpurat,
copacul cu brațe de corbi și stăncuțe adulmecă ecouri de clopot.
Ici-colo, focul din vatră aleargă alai de umbre pe pereți.
Ici-colo, câte-o casă strănută cu vălătuci de fum.
O stea se desprinde și se lasă închisă în pleoapa timpului.
Simt forța care-i absoarbe geana de lumină.
Voci fără chip par a se naște din neant.
Nicio zi nu pleacă singură.
Repetitiv, amurgul iernii ne reamintește cât de efemeri suntem.
Dăruindu-se zborului, aripi de îngeri încărunțesc spre pământ și-n icoane curg.
În adevăratul sine, pașii iernii se tot scurg, se tot scurg...
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 1O februarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu