DACĂ...

Dacă m-aș fi născut dorinței mele vasal

Sau, peste timp, să fiu alogenetic retușat,

M-aș înălța aspațial și-aș muri atemporal,

N-aș mai permite să fiu de viață-ncătușat.

Dacă m-aș putea renaște după voia mea,

Pe cadența năzuințelor mele fără hotare,

Aș trăi-ntr-o lume-n care n-aș mai vedea

Tot ce azi îmi oferă a vieții-mprejurare:

În spatele evidenței, falsitatea sau fățărnicia;

În spatele bogăției, multe caractere anodine;

În spatele izbânzii, trufia sau zădărnicia;

În spatele delirului colectiv, o nouă ordine;

În spatele uitării de sine, impertinența sau obrăznicia;

În spatele excesului de lumină, întunericul atomal;

În spatele zâmbetului, rânjetul sau ipocrizia;

În spatele multor oameni, un posibil animal...

Deși port un doliu chiar de la naștere –

Doliul acestei lumi ce pulsează-n tumult,

Nu astrologia este cauza ursitei maștere;

Nici măcar ea nu poate să facă mai mult.

Marin Sorescu a lansat o idee măreață

Din profunzimea poemului său marmoreu:

Mereu ne scapă câte ceva-n astă viață,

De-aceea trebuie să ne naștem mereu!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 28 februarie)

VIAȚA CA O CLEPSIDRĂ

 Mare şi deşert. Fecundat de vânt, nisipul germinează; artizanul clepsidrei 
nu se teme de penuria de troiene prinse de soroc. Prin arterele vieţii, 
curge  nisipul  efemer;  picătura  de  sânge – clipa  trecătoare 
plămădită  din  lut – îl cerne şi-l descântă înălţând castele 
pentru  propriile  vise. Sedusă  de  goliciunea formelor, 
clepsidra – nud de femeie în care dospeşte veşnicia –
ne-mbracă  cu  şoapte  nerostite; cu migală şi 

perseverenţă,  jumătate  din  viaţă, 
umanizează timpul, în cealaltă 
jumătate, transformă 
visele 
în  timp  imaginar. 
„Nu aruncaţi nisip spre cer! 
Îl cerne vântul înapoi; zeiţa ubicuă face
daruri măsluite.” Când clopotele bat adâncind 

tăcerea, în farul din amurg, lumina sângerează; într-o 
armonie  minerală, cu nisipul în talpa fierbinte  a nerostirii, 
începe  călătoria  spre  veşnicie. Mângâiate  cu  priviri dăruite, 
rulouri  de  ceaţă  se  rotesc somnambule şi ascund inima timpului. 
Clepsidra  este nevinovată; vinovat este nisipul nestatornic, uneori,mai
 fierbinte  decât  soarele. Furtuna  de  nisip prăbuşeşte castelul de vise; în 
milostivirea ei,  marea    asigură   boabe    de    briză    pentru   câteva   lacrimi.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 25 februarie)

PORTO FRANCO

În alidada timpului,
azimuturile mi-au întins velele sfârtecând dăruirea.
Din trunchiuri de ape,
înfloreau ramuri fluide.
Am strâns în brațe marea cum femeile care știu s-aducă alinare.

Copleșind liniștea cu lumina bătând între două carturi,
farul de-aterizare părea o epavă de-argint.
Amurgul aștepta prilejul să-nece orizontul dragat de pescăruși.
Sub briza toamnei, cu trena încă verde,
am revenit în portul cu povești neterminate.
Corabia a rămas înfiptă-n reciful din mine.
La refluxul de voaluri arzânde,
cu un suspin prelung și-adânc pătimaș,
marea-și întoarce privirea spre țărmul renăscut.
Sângele bate aprig în tâmple.
În scoica sufletului,
se zămislesc perle de destin
luând din aer gustul sării.
Libere de orice taxe de cheiaj,
în portul de dincolo de mare,
îmi descarc croznia de-amintiri:
unele melancolice și tăcute,
altele mai zgomotoase și plăcute,
cele mai multe nesperate,
dar... toate-n carne ancorate.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 22 februarie)

CĂUTAREA DE SINE

Nu ne-am certat,
dar... n-am ascultat de mine-ntotdeauna!
Mai importante decât realizările,
îmi caut neîmplinirile.
Deja promise,
le-am simțit dezlănțuirea hăituindu-mi sufletul.
Mi-am mai dăunat din când în când;
nu cred că m-am risipit,
dar... am emigrat puțin din mine
nedrămuindu-mi îndeajuns faptele.
Briza patimilor mi-a fluturat perdelele sufletului.
Neputându-le orândui,
briza întâmplărilor m-a clătinat uneori...

Altă briza alunecă ușor spre amurg.
Cu pavilionul dorului la catargul pribegiei,
spre golul digului cu stânci de marmură spumată,
dublez strigătul geamandurii.
Folosind drept port țărmul semilună deschisă
– unde-am lăsat zălog un mac –
mi-am propus să acostez flotila de-amintiri,
strângând velele cu zvon de reflux
lângă propriul eu. 

Mă judecă după legile lui,
dar nu mi se pare fixist și cârcotaș.
A-nceput să-mi pese de cum mă vede.
Îl recunosc ca fiind ,,eu însumi”,
ca făcând parte din mine mai mult decât mine.
Mă simt acasă când mă uit în ochii lui.
Între acasă și acasă, ,,bun găsit!”

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 2O februarie)