RONDELUL SPERANȚEI

Speranța face dezamăgirile mai suportabile

Și ne ține eterni prizonieri în propria minte;

Mereu, c-un pas înaintea gândurilor dezirabile,

Faima de ultim încurajator nu-și dezminte.

Construiește viitorul pe temeiuri favorabile,

Simte intangibilul, vede invizibilul, dinainte...

Speranța face dezamăgirile mai suportabile

Și ne ține eterni prizonieri în propria minte.

Este moara care macină realitățile palpabile

Și nu este de averi și cunoștințe pendinte;

Înmugurește chiar și-n sufletele inavuabile

Și moare-ntotdeauna  ultima – ne-aduce aminte.

Speranța face dezamăgirile mai suportabile

Și ne ține eterni prizonieri în propria minte.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 3O octombrie)

RONDELUL PLOII

Când lacrimile cerului își pornesc avântul,
Grațios curgând ca dintr-o cișmea cu șipot,
Convenite ploaie, unesc cerul cu pământul
Și fac să danseze rădăcinile pe-al tobei ropot.

Își primenește oceanul de verde veșmântul,
Ne-ncântă cu-al talazurilor policrome șopot...
Când lacrimile cerului își pornesc avântul,
Grațios curgând ca dintr-o cișmea cu șipot.

Amintirilor copliăriei le fac recensământul
Când ploaia spală gândul frânt de-al vieții tropot,

Și vreau să cred c-am primit consimțământul
Să m-adăpostesc sub binecuvântatu-i clopot.

Când lacrimile cerului își pornesc avântul,
Grațios curgând ca dintr-o cișmea cu șipot...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 29 octombrie)

RONDELUL SOARELUI

Își varsă-n vid imensele-i cascade de raze

Ale căror lumini țin echilibru-n Univers,

Dăruiește viață-n fel de fel de ipostaze

Pulsându-i freamăt viu cu-al său demers.

Într-o lume, amalgam de deșerturi și de oaze,

În care totu-i inegal împărțit și-atât de divers,

Își varsă-n vid imensele-i cascade de raze

Ale căror lumini țin echilibru-n Univers.

Cu fiecare răsărit, pornește-ale vieții extaze,

Presară pe flori stropi de curcubeie-n dispers,

Se dăruiește-ntotdeauna gratuit și fără emfaze

Și nu-nșală niciodată așteptările, nu-i pervers.

Își varsă-n vid imensele-i cascade de raze

Ale căror lumini țin echilibru-n Univers.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 28 octombrie)

RONDELUL TOAMNEI

În cântul viorilor, la orga vântului, acordate,
Ca un adagio firesc – policromă cutumă,
În aer liber, o expoziție de frunze pictate,
Pentru balul anual, toamna-și subsumă.

Albastrul cerului se scorojește, de departe,
Se-ntoarce hora fluturilor de ploaie antumă;
În cântul viorilor, de astă dată, discordate
Alt adagio firesc – discromatică cutumă.

Sub călcâiul toamnei, natura se sugrumă
Sufocându-și visul sub frunzele scuturate;
Diminețile crepusculare poleite cu brumă
Sporesc gravitatea clipelor ei îngândurate.

În cântul viorilor, de astă dată, discordate...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 27 octombrie)

RONDELUL CRIZANTEMEI

Pacifistă, cu splendori serafice, aureolată,

Crizantema-i floarea amurgurilor autumnale,

Căreia bruma i-mbracă petalele pastelate,

Punctând molcomirea nostalgiilor vesperale.

Regină diurnelor de-aramă-n cunună lanceolată,

Cu miresme diafane tămâind eterice semnale,

Pacifistă, cu splendori serafice, aureolată,

Crizantema-i floarea amurgurilor autumnale.

Lamură pură, mesager al toamnelor parfumate,

În grădina sufletelor, când dă telurice semnale

– Că-i în preajmă răsuflarea iernilor constelate –

Ne-aduce-aminte și de redeșteptările vernale.

Pacifistă, cu splendori serafice, aureolată,

Crizantema-i floarea amurgurilor autumnale.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 26 octombrie)

RONDELUL LUPULUI

Printr-o minune și-o sacră putere tutelară,

Lupul a devenit totemul neamului nostru,

Etern peregrin prin fibra noastră celulară,

Hrănită ca și el din același arhaic colostru.

Cu ochi albaștri, reci, de sorginte stelară,

Corabiei devenirii oțelindu-i fibra și rostruꞌ,

Printr-o minune și-o sacră putere tutelară,

Lupul a devenit totemul neamului nostru.

Idolatrizați pentru discreția lor exemplară,

Exercitând suveranitatea sub același astru,

Românul și lupul, într-o comuniune colară,

Au înfruntat capcanele destinului sihastru.

Printr-o minune și-o sacră putere tutelară,

Lupul a devenit totemul neamului nostru.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 25 octombrie)

DECLARAȚIE DE INDEPENDENȚĂ

După un voiaj interior,

m-am adunat în mijlocul meu

și m-am gândit să finalizez o revoluție:

să-mi recunosc și...

să-mi sărbătoresc independența;

mă declar dependent de ea.

Urmat independent de rațiune,

contez pe mine însumi și...

trăiesc din instinct;

nu am nevoie de însoțitor sau escortă.

Îmi trăiesc propriile întâmplări,

fac ce-mi doresc,

dar...

pentru asta, nu mă plătește nimeni!

Umbra se lungește, scade

în spatele unui răsărit

sau moare strivită de-ntuneric,

de voința mea,

indiferentă și independentă.

Legat de fiecare pană să zbor,

sunt independent cât îmi permite cerul;

legat de fiecare gând să exist,

să fiu independent total

înseamnă a fi anormal...

Mai am și câteva tabieturi.

Într-o dependență mutuală

de împrejurări fără limite,

semnez declarația relativă de independență;

doar în proximitatea eșafodului,

se proclamă cea absolută!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 24 octombrie)

RONDELUL FRUNZEI DE TOAMNĂ

Plină de culoare,-n ultimu-i avânt,

Cât de frumos și altruist îmbătrânește!

De vântul toamnei, asmuțită, pribegește

De parc-ar fi îndrăgostită de pământ.

Spre Styxul ei,-n tăcere, tăinuiește,

Făcând cu veșnicia sacru legământ;

Plină de culoare,-n ultimu-i avânt,

Cât de frumos și altruist îmbătrânește!

Cu speranța prinsă-n ultimul cuvânt,

În lanț de jurământ, se canonește;

Cu darul sevei, pământu-nzdrăvenește,

Făcând ciclul naturii de ne-nfrânt.

Plină de culoare,-n ultimu-i avânt,

Cât de frumos și altruist îmbătrânește!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 24 octombrie)

ÎNTRE MATERIE ȘI SPIRIT

Natura crede-n viitor.

E de neînțeles cum,

cu magica-i baghetă galactică,

sistematic,

inventează forme în culori și semne,

naște alte făpturi,

uneori, monștri noi,

iar, acolo, unde,

ocazional,

credeam că se termină,

lucrurile revin asupra lor.

Nici minte în dinamismul static al formelor,

nici forme peste marginea imaginației;

arhetipal,

doar cineva cu vocație le poate controla.

Pe cărările secrete ale materiei flămânde,

undeva între centrul și marginile infinitului,

prin codri de simboluri petrecut,

însoțitor confiscat în logica universului,

eu

– enigmă stranie ca o vibrație antumă–

doar exist,

palpabil văzut,

uitat,

din când în când,

chiar și de mine,

amic cu propriul gând pe care,

câteodată,

singur,

nu-l pot pătrunde.

În Infinitul fără chip,

nu există ecou

– el poate fi doar intuit;

fără el,

n-am putea înțelege legătura dintre materie și spirit.

Nelipsit din cotidian,

Timpul,

imposibil de formolizat;

cu mâinile sufletului,

sunt pregătit să apuc clipe fugare.

De zgomotele vieții, pacea-i plină,

deocamdată.

Nu știu dacă această clipă divină

mai poate deveni realitate, vreodată,

când... eternitatea va fi să survină!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 17 octombrie)