Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe

Această toamnă pare desprinsă dintr-o arhaică planetă istovită;

Îmi joacă-n ferestre amurgul nostalgic cu coama însângerată şi zbârlită.

Pe cerul scund şi zdrenţuros, norii se scurg ca nişte continente în derivă;

Se deschid în suflet comori de doruri şi izvoarele amintirilor, deopotrivă.

Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe, ecoul unei lumi vrăjite se scoboară din grindă;

Cu zările copilăriei pe ecranul retinei şi vântul de căpăstru, sufletul meu colindă.

Încercând să închid ochii, un glas din infinit îmi geme în urechi insistând să mă cheme;

Într-un duet de oftaturi, dorurile şi amintirile bat în piept ţăruşi din trecuta vreme.

În timp ce soarele s-a dus, a nu ştiu câta oară, să înconjure pământul,

În plopii vechi, sunt cuiburi noi de ciori pe care le frământă vântul;

În acest autumnal decor, vreau să reînvii lumina ce-a rămas neiscodită şi s-ascult

Corul tăcerilor îmbătrânite care vorbesc despre acele vremuri de demult.

Din acele ecouri grele, răspântii şi drumuri fără întors;

Neobosiţii păianjeni ai amitirilor vor mai avea mult de tors!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O7 septembrie