DOR

Dorul se naşte în pasul care îndepărtează,

În nisipul umed care, în clepsidră, se întoarce,

În imaginea pe care gândul o decopertează,

În noaptea albă care în arsură se preface.

Dorul sporeşte odată cu paşii gândului călător

Pentru care depărtarea şi oboseala nu contează;

În trena singurătăţii, îl fac supravieţuitor

Atunci când pribegia căutărilor încetează.

Dorul nu dispare nici în liniştea din stele;

După ce ard dorinţele şi durerile în focul lui,

Asemenea fitilului şi uleiului din candele,

Îi rămâne cenuşa în amintirea infinitului.

De dorul zilei, altruista noaptea nu cunoaşte tihna,

Apunându-şi stelele şi luna în dimineaţa timpurie,

Îngemănând lumina şi dorinţa de viaţă cu neodihna, 

Şi făcând loc soarelui să ardă curat în jar de bucurie.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 septembrie