În această toamnă, care avansează cu lentoare,
Seara îmbracă cămaşa fină de mătase purpurie;
Ţintuită în arcul privirilor mele întrebătoare,
Luna plină se revarsă într-o policromă reverie.
Îmi intră în timpane triluri iscoditoare din
ramuri, încă, înfrunzite,
Care dezmorţesc imagini suprapuse ale toamnelor
anterioare
De pe meleagurile, cu prea mulţi ani înainte,
părăsite,
Al căror farmec se dizolvă în amintiri de aramă,
nemuritoare.
Cu un surâs înflorit caligrafic în colţul buzelor
- Portal semiotic între
imaginea reală şi cea virtuală,
Revin dorinţe şi chemări
din adâncimea gândurilor,
Între cauza şi rostul
toamnelor, ca o confidenţă atemporală.
De când concretul vieţii
m-a îndepărtat de sat,
În loc de stele, noaptea se joacă cu amintiri vii.
Nici frunzele toamnei nu mai foşnesc ca altădat′;
A mai rămas doar ecoul cu rezonanţe arămii!
Timişoara,
2O16, 17 septembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu