Trăim o iluzie continuă

În lucrurile din jur şi-n drogul cuvintelor, camuflat,

Pendulând nestingherit între miraj şi confuzie,

Din realitatea simţurilor, crescut şi înveşmântat,

Adevărul este, întotdeauna, o disimulată iluzie.

Goliciunea secundelor ce curg prin labirintul minţii este o aluzie;

La procesul conştiinţei, ne prăbuşim într-o mare de speranţe ucise.

În indiferenţa lui, timpul este cea mai încăpăţânată iluzie

Care transcede simţurilor şi nu poate fi măsurat decât cu vise.

Chiar dacă înainte de a fi, am fost o aproape o iluzie,

Prin viaţa trăită, am devenit o certitudine vie;

O iluzie ar fi să credem că putem găsi altundeva

Din ce viaţa nu poate să ne dea, măcar ceva.

Libertatea ca posibilitate, ea însăşi amăgitoare iluzie,

Captivă în spaţiul dintre viziune, dorinţă şi realitate,

După o viaţă de argumente, ne condamnă la o concluzie:

E ciudat să afli taina realităţii în irealitate!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O septembrie

Tăcere filozofică

În adevărul vieţii, cu spaţii de penumbră şi de clar,

atunci când nu ai vorbe mai convingătoate,

e bine să taci, din când în când, măcar;

dacă se poate, chiar în gura mare.

Fii întotdeauna cu inima în acord! Învaţă de la ea! 

Lacrima ei picură tăcută şi bate măsura gândurilor;

în ea, se află toată taina cuvintelor,

în dăruirea ei, tăcerea este vie şi creatoare,

dar ştie să tacă cu înţelepciune şi curaj.

Tace doar cel care are ceva de spus; Tăcerea,

gândul cu cele mai alese şi sonore cuvinte,

cea mai seducătoare metodă de a te face auzit,

limbaj universal fără riscul de a nu fi înţeles;

cu asemenea argumente, este dificil să fie combătut.

Iradiind din fiecare gând cu răsuflarea neclintirii,

sfidând clipa prin prezenţă şi eternitatea, prin ecou,

mai bună decât orice părere de rău,

mai apăsătoare decât orice pedeapsă,

tăcerea unui surâs este marea artă a conversaţiei,

zona ei de echilibru vibrant sau de siguranţă tutelară.

Ca să transmiţi înţelesuri în circumstanţe efemere,

nu trebuie să-ţi exprimi gândurile ca un teozof,

iar cel ce-şi drămuieşte cuvintele prin tăcere,

este un om ales, nu, neapărat, un filozof.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 septembrie

Dincolo de cuvinte

A fost o vreme când ţineam morţiş

să-mi cuprind gândurile în palme,

să stau de vorbă cu ele,

să le desluşesc sensurile din priviri,

să le îmbrac în cuvinte

şi să mă întreb:

ce vor face când vor fi eliberate?

Eram convins că nu-mi vor simţi lipsa!

Zadarnic, am aşteptat clepsidra

să-şi cearnă ecoul

spre a-mi comunica biruinţa!

S-a curbat timpul peste orizontul aşteptării;

zidesc manolic cărămizi de ane efemere.

Într-un veritabil joc al rostirii,

cu flori de vorbe,

o vreme platonică îmi împodobeşte auzul.

Dincolo de cuvinte,

orice este posibil!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26 septembrie

Interfaţă

Sub mantia de frunze ruginii şi decolorate petale autumnale,

Ca un modus vivendi, grăbită, noaptea crescândă se-acioaie;

Triunghiuri migratoare cu gâturi alungite, în simetrii opţionale,

Leagănă zarea-n depărtare sub ameninţarea fluturilor de ploaie.

Docile, cu gesturi de negare, frunzele se-aşează pe pământ,

Din tavanul nopţii, luna aprinde simfonii de crizanteme;

Odată cu aerul răcoros, strecurat pe aripi nomade de vânt,

De stropii grei de rouă, pânza de păianjen prinde-a se teme.

Conştient de adevărul toamnei, fă o simplă mişcare tactică:

Potriveşte-ţi sângele după ultimile raze calde de soare!

Când clorofila reculege lumina din clepsidra galactică,

Orizontul de curgere a vremii să te găsească tot în picioare.

În cel mai frumos spectru al tranzitului de nuanţe şi fiori,

Spectacolul unic de imagini, sunete şi parfumuri nu-i decât o interfaţă;

Fă-ţi timp să priveşti zborul frunzelor transformate în flori

Ca o promisiune a toamnei pentru un (re)început de viaţă!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 septembrie

După echinocţiu

Sub mantia de frunze ruginii şi decolorate petale autumnale,

Ca un modus vivendi, grăbită, noaptea crescândă se-acioaie;

Triunghiuri migratoare cu gâturi alungite, în simetrii opţionale,

Leagănă zarea-n depărtare sub ameninţarea fluturilor de ploaie.

Docile, cu gesturi de negare, frunzele se-aşează pe pământ,

Din tavanul nopţii, luna aprinde simfonii de crizanteme;

Odată cu aerul răcoros, strecurat pe aripi nomade de vânt,

De stropii grei de rouă, pânza de păianjen prinde-a se teme.

Conştient de adevărul toamnei, fă o simplă mişcare tactică:

Potriveşte-ţi sângele după ultimile raze calde de soare;

Când clorofila reculege lumina din clepsidra galactică,

Orizontul de curgere a vremii să te găsească tot în picioare.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 septembrie

DOR

Dorul se naşte în pasul care îndepărtează,

În nisipul umed care, în clepsidră, se întoarce,

În imaginea pe care gândul o decopertează,

În noaptea albă care în arsură se preface.

Dorul sporeşte odată cu paşii gândului călător

Pentru care depărtarea şi oboseala nu contează;

În trena singurătăţii, îl fac supravieţuitor

Atunci când pribegia căutărilor încetează.

Dorul nu dispare nici în liniştea din stele;

După ce ard dorinţele şi durerile în focul lui,

Asemenea fitilului şi uleiului din candele,

Îi rămâne cenuşa în amintirea infinitului.

De dorul zilei, altruista noaptea nu cunoaşte tihna,

Apunându-şi stelele şi luna în dimineaţa timpurie,

Îngemănând lumina şi dorinţa de viaţă cu neodihna, 

Şi făcând loc soarelui să ardă curat în jar de bucurie.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 septembrie

Crepuscul

Un altar neterminat pare cerul cuprins de înserare ca într-un brâu de humă;

Suspin de vreme regretând urmele unei zile frumoase cu irizări de-agat;

Briza abia trezită din somnul său diurn cravaşează sirepe herghelii de valuri în spumă;

Într-un port îndepărtat din hamacul orizontului, mi-am ancorat gândul la crepusculul toamnei catifelat;

Amintirile mă ning acrobatic cu aripi de pescăruşi şi petale de lună.

În tonuri de crepuscul nautic, nechemate, imaginile se strecoară fantomatic;

Fulgeră câmpia mării cu ecouri albastre ce mă-ndeamnă, peste timp, la taifas,

Bântuindu-mi carnea cu înrobitoare atingeri pasionale, în amurgul tomnatic;

Pagini cu poeme de altădată se desfac nostalgic, se aureolează şi prind glas;

La ora mareelor înalte, ascult mugetul mării şi, trecutului meu, îl suprapun cinematic.

Lampa cu fluturi albaştri pâlpâie ritmic în siajul cu tâmple de sare;

Pentru magnetul uriaş al mării, inima mea va rămâne o bucăţică de fier;

Amprentele încrustate adânc în pelicula memoriei îi sunt adăpost şi alinare.

Pentru suflet, suava tortură a amintirilor este o desfătare în amurg,

Pentru prezentul anost, este singura bucurie pe care pot să i-o ofer

Din care, cu scânteieri firave, pentru coala albă de hârtie, scurm gânduri care curg.

Croaţia, Dubrovnik, 2O16, 2O septembrie

Gând de toamnă

În această toamnă, care avansează cu lentoare,

Seara îmbracă cămaşa fină de mătase purpurie;

Ţintuită în arcul privirilor mele întrebătoare,

Luna plină se revarsă într-o policromă reverie.

Îmi intră în timpane triluri iscoditoare din ramuri, încă, înfrunzite,

Care dezmorţesc imagini suprapuse ale toamnelor anterioare

De pe meleagurile, cu prea mulţi ani înainte, părăsite,

Al căror farmec se dizolvă în amintiri de aramă, nemuritoare.

Cu un surâs înflorit caligrafic în colţul buzelor

- Portal semiotic între imaginea reală şi cea virtuală,

Revin dorinţe şi chemări din adâncimea gândurilor,

Între cauza şi rostul toamnelor, ca o confidenţă atemporală.

De când concretul vieţii m-a îndepărtat de sat,

În loc de stele, noaptea se joacă cu amintiri vii.

Nici frunzele toamnei nu mai foşnesc ca altădat′;

A mai rămas doar ecoul cu rezonanţe arămii!

Timişoara, 2O16, 17 septembrie

Metamorfoză sau dualitatea materiei?

Aşezat la masa tăcerii, etalonându-i potenţialul,

ascetic, misterios şi tainic,

alchimistul divin divide la infinit mineralul

sau îl transformă în organic.

(A)temporal şi (a)spaţial, la flacăra focului latent,

cu suspine de suflet, supravegheată îndrăgibil şi atent,

materia organică trece constant şi cu elocinţă

din fiinţă în fiinţă şi, la fel de des, în nefiinţă;

Nimic în această lume neobosită nu are sfârşit;

viaţa continuă exuberant chiar şi în corpul neînsufleţit.

Florile iau viaţă şi o seamă de virtuţi

de la sufletele celor dispăruţi,

întotdeauna, plătindu-şi năzuinţele cu preţul vieţii,

deschid ochii fructului spre zorii dimineţii.

Într-o minusculă sămânţă purtată de vânt şi de ape,

vei fi uimit să auzi şi să vezi câtă îndârjire încape;

în tăcerea ei măreaţă, dragostea îşi croieşte cărare,

iar armăsarul aurului verde se înspumează în frunzare;

în cele din urmă, doar cu şansă, copacul are parte

de privilegiul de a deveni file însufleţite de carte.

Augmentativ, ceva trece în altceva. Strugurele de pe viţa-de-vie,

în retortele din farmacia naturii, prin poruncă sfântă şi magie,

transformă picătura de ploaie, parfumată cu stropul de rouă,

în elixirul dătător de viaţă, deschizător de cuvinte şi lume nouă.

Din ţărâna, cu forma spicelor de grâu, aureolată,

în cuptorul verii, se metamorfozează pâinea binecuvântată;

când sângele neamului se-mbibă în bucata de pâine,

se converteşte orice seară într-un veritabil mâine.

În fiecare primăvară,

ţăranul redă zâmbetul pământului cu al său plug,

împachetează speranţele şi sufletul în cerescul crug,

iar, până cade bruma toamnei peste gândurile sale,

cu chip de heruvim şi răsuflarea patimii ancestrale,

el scrie poemul existenţei, ca o declaraţie de eternitate,

cu linia vieţii înscrisă în palmă ca un simbol de pietate.

Când timpul ne marchează cu efecte speciale,

constatăm cu regrete şi lacrimi triumfale

că veşnică este doar o delirantă schimbare,

iar neschimbarea este aidoma unui vis efemer

(- înscriere voluntară la o posibilă zeificare -)

adunat în cearcăne adânci sub un ochi coborât de cer.

Timişoara, 2O16, 19 septembrie

POPAS

În vrăjitorul amurg, ca o mare cu irizări între azur şi aramă,

Cu o crizantemă la cârmă şi alta, pe post de velă, la catarg,

În libertatea mozaicului de frunze, duios, amitirile mă cheamă,

Iar corabia gândurilor mă poartă spre al toamnei larg.

Amintirile ferecate-n suflet cu lanţuri de patos îmi par cântări de înger;

Le simt forţa hipnotică aspirând lumina fierbinte din orice abis.

Pe crugul crepuscular, luminând calea dintre inimă şi seraficul cer,

Unde câteva stele închise în scoica timpului se desăvârşesc în perle de vis.

Nimb răcoritor pe sufletu-mi aprins şi, amintirilor mele, dulce glas,

Împlinire a genelor greu-încercate şi, năzuinţelor mele, suport,

În clepsidra anotimpurilor, toamna aceasta nu-i decât un popas,

Iar gândurile copate în amurg, doar o escală în al amintirilor port.

Bucureşti, 2O16, O8 septembrie

Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe

Această toamnă pare desprinsă dintr-o arhaică planetă istovită;

Îmi joacă-n ferestre amurgul nostalgic cu coama însângerată şi zbârlită.

Pe cerul scund şi zdrenţuros, norii se scurg ca nişte continente în derivă;

Se deschid în suflet comori de doruri şi izvoarele amintirilor, deopotrivă.

Pe fruntea înfierbântată a nopţii albe, ecoul unei lumi vrăjite se scoboară din grindă;

Cu zările copilăriei pe ecranul retinei şi vântul de căpăstru, sufletul meu colindă.

Încercând să închid ochii, un glas din infinit îmi geme în urechi insistând să mă cheme;

Într-un duet de oftaturi, dorurile şi amintirile bat în piept ţăruşi din trecuta vreme.

În timp ce soarele s-a dus, a nu ştiu câta oară, să înconjure pământul,

În plopii vechi, sunt cuiburi noi de ciori pe care le frământă vântul;

În acest autumnal decor, vreau să reînvii lumina ce-a rămas neiscodită şi s-ascult

Corul tăcerilor îmbătrânite care vorbesc despre acele vremuri de demult.

Din acele ecouri grele, răspântii şi drumuri fără întors;

Neobosiţii păianjeni ai amitirilor vor mai avea mult de tors!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O7 septembrie

Corabia adevărului în furtuna existenţei

Din scrâşnetul osiei Pământului ce se învârte neobosită
Să ne aducă noaptea sub cortina vie a luminii astrale
Şi ziua, în casa de armonii autumnale, împobobită,
Se nalţă toate adevărurile triste ale existenţei tale.

Veşnic, omule, te-agăţi de amăgire,
Ca alpinistul încercat, de salvatorul piolet,
Când, pentru un strop de efemeră fericire,
Îţi modelezi tot adevărul după suflet!

Strecurat abil în durata zilelor împovărate,
Acesta este un adevăr cu greutate la privire,
Într-o lume sufocată de lucruri adevărate
Care te strivesc fără putinţă de împotrivire.

După o existenţă cinstită şi o viaţă intensă,
Nu aştepta, pentru trudă şi suferinţă, răsplată;
Ascunse în tăceri, ele există şi fără recompensă
Ca o perlă resemnată, pe-o tarabă fără plată.

În acest haos relativ, de la antipodul nirvanei,
Adevărul pare o iluzie înşirată pe axa timpului;
Numai bunul Dumnezeu şi lacrimile mamei
Pot să legitimeze sensul nealterat al adevărului.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O6 septembrie

LENTILA DE CONTACT

Devorând lumina şi …

sfidând legile fotosintezei,

culorile se încolăcesc în forme delicate,

toamna pune stăpânire peste lume;          

o văd uitându-mă-n oglindă.

Ce fel de oglindă este aceasta?

nu scoate niciun cuvânt,

dar spune totul despre chipul meu.

Privesc în ochii din oglindă;

dispare chipul şi ...

văd tot ce pare a fi ascuns.

Pentru prima dată,

am impresia că ...

nişte ochi verzi,

plini de taină şi  mister,

mă înşeală şi ...

aud cum se înfig în suflet

cioburi de gânduri vinovate.

Robiţi de frumuseţea lor,

n-am observat că ...

cineva mă privea din ochii mei;

la fel de verzi.

Nedumerirea din perspectiva sufletului şi ...

respiraţia emoţiei spontane

au deformat reveria de argint

tulburându-i claritatea.

Până şi reflexia realităţii poate fi păcălită;

Cine ne arată cu adevărat cine suntem?

Au şi imaginile propria lor viaţă;

să fim îngăduitori!

În toamnă,

răsăritul de soare este preţios.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O5 septembrie

RECUNOŞTINŢĂ

Irizări de mătase pe poale –

luna plină;

pe arcoidul obişnuinţei ancestrale,

Carul mare aleargă peste divina-i lumină.

Cum se întâmplă în nopţile poleite,

ca de-o nădejde,

mă reazem de razele ei

şi am senzaţia că pot înfrunta universul.

În parfumul toamnei cristaline,

cu trup de aur ca nişte zeiţe celeste,

cu foame de aripi de lumine,

zorile îşi petrec în jurul gâtului

un colier de ferestre.

La rădăcina bucuriei,

pe o potecă de soare,

azi,

dau mâna cu ziua mea de ieri.

Ne întâlnim în amintire;

drept recunoştinţă,

de pe covorul de frunze plecate în bejenie,

din memoria de vară a inimii,

îi întorc dobânda împrumuturilor sufleteşti

ca o speanţă tainică

pentru favoruri viitoare

şi un echilibru sănătos

al zilei de azi cu ziua de mâine.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O5 septembrie

SECŢIUNE PRIN SURÂS

Gândul e un surâs care poart-amintiri

Sau vise extatice, când ... nemeritate,

Poticnirile minţii se zbat în nedumeriri

Decupând o fereastră din efemeritate.

Când inima este, de dragoste, curtată

Şi,-n templul ei, himerele s-au rătăcit,

Arcaşii nopţii îţi săgetează liniştea îndată

Cu sărutări neîntâmplate ca un surâs răstălmăcit.

Când de la cineva (ne)rânduit nu vine vreun cuvânt

Sau atunci când rostogolim replici pe-ascuns,

Plin de sensuri imanente şi mize purtate de-avânt,

Surâsul repetat poat fi luat drept un răspuns.

Când un surâs se prelinge caligrafic în colţul buzelor

Şi,-n retortele minţii, sângele gândurilor arde intens,

Neîndoios, el este menit de mama prolifică a muzelor

Ca o pedeapsă delicată venită de la o alma parens.

Când vezi că un prost ia totul în râs,

Te uiţi  la confortul lui etalat cu uimire;

Arcuieşti sprâncnele cu un iz de surâs: 

Nu de satisfacţie, ci de compătimire.

Când tropotul hergheliilor din secundele ce curg

Îşi ridică, pân-la ieslea siderală, coama iluzorie,

În potcoave, furând scântei din ultimul amurg,

Ultimul surâs smerit pare o sentinţă provizorie.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O3 septembrie

VIZIUNE DE SPERANŢĂ

Cu reflexe arămii, în dansul menirii lor,

Valuri de mătase acoperă omenirea;

E vremea schimbării anotimpurilor

Când năzuinţele îşi află împlinirea.

E-n firea lucrurilor, toamna s-apară

Cu a sa inflaţie hoinară de culoare

Ca o replică a primăverii după vară

Când fiecare frunză devine floare.

Această simfonie a permanenţei în schimbare

Cu efecte magice de armonie şi culoare

Este pentru orice suflet o duioasă sărbătoare

Cu parfum izoteric de mulţumire şi îndestulare.

Planând libertatea, desprins de pe ram,

Roiul de frunzare mă îndeamnă altruist,

În gânduri policrome, să-l destram

Şi să devin un tomnangiu optimist.

În fond, toamna nu-i decât o mirabilă punte

Care uneşte tot ce are viaţa mai înălţător;

Întinsă biruitor peste a iernii încercată frunte

Ca o viziune de speranţă pentru viitor.

Bucureşti, 2O16, O1  septembrie