DULCI SIMBOLURI ÎN LUMINA LUNII

Discret, perdeaua de umbră adulmecă oglinda lacului ca o felină.
Rotunda lună se strecoară în cuibarul undei reci înr-o linişte sepulcrală.
Rescriu paşi, mă-ngân cu bolta înstelată, mă spăl cu ploaia de lumină ...
Şi mi se pare că asist, pentru întâia oară, la execuţia iernii capitală.

Ce alchimie a înserării cu lumina-n rarişti desfrunzite curgând!
Lacul şi luna întreţin schimburi de licăr pătimaş într-o monadă.
Tabloul din fereastra copilăriei sclipeşte pe fruntea amintirilor un gând,
În timp ce azurul aruncă spre liziera de salcâmi o primăvăratică nadă.

Amurgul mă uimeşte şi mă vindecă de noapte cu întreaga lui maşinărie;
Atunci când luna înviorează cu divina-i lumină petecul de oglindă înstelată,
Ramuri de apă şi dor se prefac în flacără cu trup vrăjit de copilărie,
Ier eu închid ochii şi-mi imaginez că sunt din nou copilul de-altădată.

Ecoul amintirilor îmi intră-n timpane şi încerc să-l înfrunzesc în cuvânt.
Îmi aşez gândurile între palmele sufletului şi cutreier cu ele şi această primăvară
În compania mirifică a lunii, fără niciun stăpân şi liber ca o adiere de vânt.
Chiar dacă le-am plimbat şi-n alte primăveri, mi se pare că-i întâia oară!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 februarie

TIMPUL ESTE ECOUL AMINTIRILOR

În umbletul nostru grăbit, din viaţa trăită spre viaţa rămasă,

Omitem lucruri simple, dar importante, din existenţele noastre:

Eu, să-mi reconfirm gustul sărat al buzelor tale răcoroase,

Tu, să-ţi înnoieşti chemarea furată de valul tăcerii albastre.

Mi-e dor să ne mai aşezăm dorinţele, încă vii, pe cearceaf,

Să refacem jurămintele aşa cum îşi creşte braţele hidra

Sub tâlcul talazurilor de suspine şi al pescăruşilor taraf

Şi să rugăm hipocampii încordaţi să ne întoarcă clepsidra.

În amintirea vulcanului de îmbrăţişări fierbinţi, încă mai arde

Esenţa iubirii dintâi, în ciuda parfumului răvăşit peste noapte;

Te invit pe noua corabie a timpului înveşmântată în cocarde

Să reaprindem acele clipe cu întâmplări şi gesturi mai coapte.

Să-i vorbim timpului despre rătăcirea noastră temporară, departe de mal,

Şi să-i redăm clepsidra s-o implore cu un poem de noi trăiri şi iertare.

Iar noi să redescoperim tristeţile şi bucuriile aducerii aminte, în aval,

Cât mai curând, căci timpul firuieşte soarta doar înainte şi nu mai are răbdare.

Să lăsăm paşii de mâine să se rodeze, plimbându-se, azi, pe săturate,

Căci mâine s-ar putea să nu mai existe, iar azi a plecat deja spre eternitate.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 27 februarie

ECOUL CÂNTECULUI DE SIRENĂ

Îmbătat de har, vântul zelos îşi scutură coama în copacii din fereastră.

Luna pare năluca unei corăbii strivite printre arhipelaguri de nori.

Ascult timpul cum se scurge-n talazurile vieţii. Cutumă albastră –

Ora amintirilor se destramă-n secunde pe puntea destinului, în muguri de zori.

În fluxul de gânduri năvălinde, reperez stelele prin hublouri de suflet.

Resemnat, asist la moartea unei comete-n flăcări – superbă atlantidă.

Deşi am cunoscut ninsori înspumate de sare pe obraji în al vieţii mele umblet,

Azi, ca niciodată, binecuvântez lumina care se stinge cu lacrima acidă.

Inima tresaltă înviorându-mi aritmic memoria cu valuri de sânge

Când, spre ţărmul ochilor, un val de dor mi-aduce amintiri cu tâmple albastre.

Din peştera trecutului, ecoul cântecului de sirenă, tot mai tare, mă strânge,

Iar gândurile uitate în oglinda timpului reinventează acele clipe măiastre.

Am adunat la ţărm corăbii de lumină cu galionul sufletului la proră

Şi,-ntre zenit şi nadir, le plimb pe marea amintirilor de nostalgice valuri

Cu fapte de viaţă învergate la catarg şi purtate-n vânturi cu adieri de auroră,

Atât cât îmi va fi îngăduit s-ascult cântecul mării zbătându-se de maluri.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26 februarie

ÎNDEMN

Desprins din scăpătarea soarelui, întunericul ascunde umbre vinovate

Pe nedecisele hotare fantomatice dintre zi şi părerile de noapte.

Cuvintele încep să gângurească, uneori, în nuanţe depravate

Ce-şi destramă semnificaţiile în reflexe strepezite de şoapte.

Cine mai are nevoie azi de plicticoasele poeme-ale tale?

Oamenii vor caviar, bidivii-putere, case luxoase cu înalte porţi

Şi omniprezente umbre pofticioase cu chip de supuse vestale,

Iar tu le oferi, la schimb, potcoave ruginite de cai morţi!

Cuvintele sunt şi ele invitate la un dezmăţ cu şampanie.

Decadenţa este învăluită în poeme halucinante şi bântuite.

Încă nu suntem suficient de conştienţi să facem campanie

Împotriva cuvintelor frivole cu umbre atât de distincte.

Când stelele-şi dau mâna, lumina lor devine cărare

Pentru sufletele îmbrăcate în oameni cu firi prietenoase.

Haideţi să ne mutăm cu toţii pe partea nopţii în care

Lumina îşi însămânţează numai cuvintele frumoase!

Chiar dacă sunt mijloace imperfecte de comunicare,

Cuvintele reprezintă preludiul şi amprenta faptelor noastre;

Prin aceste monede ale intelectului, îşi conturează fiecare

Umbra, dincoace şi dincolo de hotarul zărilor albastre.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 25 februarie

TRIUMFUL PURITĂŢII

În infinita lor diversitate, bărbaţii au nevoie de unitate şi armonie,

Dar şi de un miracol care să le închidă sufletul iraţional cu cheia.

Într-o promisiune de romanţă, pentru a le tempera cumplita tragedie,

Dumnezeu a adăugat cu degete de lumină, în canonul vieţii, femeia.

Instinctual, femeile ştiu că avem nevoie de ele oricând,

Prinşi în patima jocului ce se numeşte viaţă, la care jinduim.

Împletesc îndemnuri, imagini şi întâmplări din fire de gând

Pentru a ne recrea lumea pe care doar în visuri o construim.

Născute din iubire să împlinească iubirea în tiparul vieţii, pe pământ,

Suflete divine pecetluite cu puritate îngerească şi demnitate,

Ele sunt corabia ce arborează la catarg curcubeul răbdării sfânt

Şi ne poartă destinul prin apele învolburate cu temeritate.

Cu sufletul încărcat de dorinţe şi patimi, femeile ne poartă pe meterezele vieţii

Şi ne învaţă s-ascultăm liniştea fericirii sau zbuciumul tristeţii.

Nu prin cuvinte modelate-n suflet ne fac aceste mărturisiri profunde,

Ci prin înţelepciunea privirilor catifelate şi graiul tăcerilor fecunde.

În ropotul nezăgăzuit al timpului, femeile se dăruiesc cu frenezie

Şi-şi urmează destinul prestabilit cu o constanţă deplină.

Merită să le înveşmântăm în voalul de mătase al iubirii şi în poezie

Aşa cum Dumnezeu ne-a înveşmântat pe toţi în sfânta lumină.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 februarie

GÂND SUSPENDAT DE CERUL CUVÂNTULUI

Adevărul este doar în amintiri şi, uneori, în gând;
Rătăcit în labirintul nerostit al gândurilor suferinde,
Are şi el umbrele lui ce nu pot fi luminate în cuvânt.
Oricât am vrea, adevărurile nu încap întregi în cuvinte!

Atunci când călimara sufletului este încărcată cu sevă îngerească
Şi fiecare fir de nisip, cu sudoarea alergătorului, este fecundat,
Cuvintele au mai mult decât o viaţă umană pământească:
Se nasc, se avântă cu candoarea pruncilor şi mor
mai greu sau niciodat′.

Fără aceste nestemate, lumea ar fi un pre(-)text purtat de vânt;
În zborul nostru, între lutul sfânt şi aducerile-aminte,
N-am avea simboluri să punem aripi existenţei pe pământ.
Cum ar putea arăta universul nostru fără cuvinte!?

Niciodată, nu vom putea spăla gândurile de amintirile trecutului,
Dar încercăm să le poetizăm până la ultimul cuvânt de pe tuşă
Şi să le jertfim pe roata pătrată de la marea cotitură a timpului
Pentru ecoul tăcerii din patimă şi o minusculă ulcică de cenuşă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 16 februarie

CERCUL ÎNCOLŢIT

Două tipuri de linii guvernează această misterioasă lume:
Toate creaţiile lui Dumnezeu sunt făcute din linii curbe line;
Linia dreaptă a inventat-o omul – o binevenită ficţiune –
În încercarea de a înţelege şi măsura creaţiile divine.

Linia curbă generează entităţi irepetabile pe-ntinsul zării,
Iar forma ei geometrică perfectă o reprezintă cercul,
Pe când linia dreaptă germinează tentaţia uniformizării
Şi propune, mimetic, ca formă perfectă, pătratul.

O posibilă formulă divină a creaţiei ne arată cu elocinţă
Că, în mod misterios, între Pământ şi Lună, este un raport sfânt:
Orbita descrisă de Lună în jurul Terrei are aceeaşi circumferinţă
Ca pătratul în care poate fi înscrisă planeta Pământ.

Într-o zi, am încercat să împrietenesc un cerc cu un pătrat,
Inspirat de „canoanele proporţiilor” după modelul lui Da Vinci consacrat.
Considerând că omul reprezintă o versiune miniaturală a Universului,
Am încercat să confirm prin exemplul personal teoria lui.

O parte a acestei aserţiuni este la îndemâna oricui de verificat;
Ca şi Universul, aceleaşi elemente le-adună şi trupul uman.
Dar la partea de proporţii şi simetrii, m-am împiedicat:
Aş putea fi un microcosmos, dar nu sunt nici de departe un vitruvian.

Din volumul ,,ÎNTRE RELATIV ŞI ABSOLUT"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 11 februarie

LA ZIUA PORŢILOR DESCHISE

În goliciunea gândurilor mele, mult timp şi multora interzise,

Între două curse coapte de aşternuturi crude, în lumina crepusculară a zborului,

Am organizat, în premieră absolută, o sărbătoare a porţilor deschise

Şi te-aştept să descoperim împreună simbolul celest al adevărului.

Încercând să reconstitui suferinţa cauzată de năruirea viselor, din amintire,

Mi-e greu să liniştesc furtuna necuvintelor şi s-o împart la doi.

În dansul nostru cu mişcări suferinde de tăceri în devălmăşi(r)e,

Cel mai greu de rostit şi de pus la locul potrivit este cuvântul „noi”.

Doar în lumina puternică, umbra este capabilă să înflorească.

Nivelul decepţiilor este direct proporţional cu intensitatea luminii.

Chiar dacă se îngroapă în căldură, în disperare să încolţească,

Fluturii se sinucid de prea multă sete de lumină şi zel al imaginii.

 

Nu vreau decât să ne acoperim cu linişte şi să rupem tăcerea.

În tic-tacul acestui timp, să încercăm să desluşim trecutul dureros.

Să-i spunem adevărului că,-n faptul rătăcirii, el nu are nicio vină

Şi totul este doar o umbră-n degradeuri într-un univers de lumină.

Nemaiputând să-napoiem surâsul dimineţilor în care vise-am răvăşit,

Scormonind în lumina adâncului, într-o regăsire pe o icoană de moral,

Avem ocazia să dezvinovăţim necuvintele şi să regretăm c-am greşit,

Să ne luăm tăcerile-napoi şi să rătăcim înstrăinarea în colbul temporal.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 1O februarie

ÎNFRĂŢIŢI ÎN AVENTURA VIEŢII

Omul şi pomul sunt creaturi făcute oarecum să semene:

Pomul se naşte prin încolţirea unei seminţe aruncate în vânt;

Omul este plăsmuit din iubirea a două suflete gemene;

Amândoi sunt rodul dragostei lui Dumnezeu pentru pământ.

Menirea pomului, în ciclul lui vegetal, este să rodească;

O face neobosit, menţinându-şi toată viaţa rostul şi măsura.

Cu poticneli, omul învaţă mai întâi să meargă şi să vorbească;

De-abia cu timpul, învaţă să stea liniştit şi să-şi ţină gura.

Când se întorc livezile acasă, pomii ne mitraliază cu flori,

Iar zâmbetul lor parfumat aduce primăvara în inima omului.

Toate tainele universului se deschid în ghirlande de culori

Şi, de fiecare dată, omul intră în jocul luminos al pomului.

Când cuptorul verii induce concentric surse de abundenţă

Şi năzuinţa florii către fruct îşi desăvârşeşte împlinirea,

Pomul împarte miresme gustoase omului dăruit cu apetenţă;

Alintând obrazul vremii, amândoi îşi murmură satisfăcuţi menirea.

Acuzat de vrăjitorie, după un andante policrom, melancolic şi graţios,

Pomul îl invită pe om să-şi izgonească în trecut vălul de frunze arămii

Şi, împreună, în ritmul fluturilor de ploaie ce-şi înclină aripile reverenţios,

Îşi răstignesc sufletul pe crucea toamnei în speranţa renaşterii.

Şi-au dăltuit din iarna lor poteci de soare peste clipe criogenate.

Cu trupul tremurând, îndură suferinţa dată spre purificare,

Rescriind calendare de impresii şi, cu gândul devotat de frate,

Dorm cu sufletul speranţei într-un suflet de ninsoare.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 februarie

ASEDIUL UMBRELOR

Mergem în siajul cuvintelor noastre tot mai sablate

Cum merge umbra după fiecare copac, înspre seară.

Cu fiecare pas, cărările se regăsesc tot mai umblate,

Iar umbrele se furişează încet spre o pădure seculară.

Ideile cresc întotdeauna în rada din umbra cuvântului

Şi, oricât de lung ar fi procesul, nu plătesc contrastalii.

Tot atât de fidelă şi inteligentă este şi umbra copacului

Încât îi cunoaşte personalitatea în cele mai mici detalii.

Nu între umbra vălurită a cuvântului şi cea a copacului

Se poartă întrecerea în care pasul se învârtoşeşte,

Ci între mareea de adevăruri nebănuite ale cuvântului

Şi clorofila neînvinsă, veşnic verde, care niciodată nu oboseşte.

Cu cât amurgul devine tot mai insistent şi mai curtenitor,

Cu tălpile mai nerăbdătoare şi mai late decât frunzele platanilor,

Ne ademeneşte umbrele spre moara de vânt şi, mai puţin îngăduitor,

Cu greu, le mai permite să atingă orele şi anotimpurile anilor.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O8 februarie

DIN SCOICĂ, S-A PRELINS MAREA

Pe ţărm, am ancorat visele în ochiul ce măsoară largul

Şi-mi însoţesc înotul printre delfinii clipelor spontane.

În orbita portului tăcut, îi ancorez luminii catargul

Cu gândul traversând galaxii de avataruri morgane.

Tot mai des, de greutatea dorului, gândul se frânge

Şi decontează un răgaz de taifas cu amintirile mele;

O scoică cuibărită în clepsidra cu albastru sânge

Îmi încarcă marea în timpane, răscolind clipe grele.

Amintirile călătoresc cu sângele ce vine dinspre inimă

Şi-şi picură parfumul în ecoul din peştera timpului.

Dragostea necuprinsului, însufleţită cu dăruire şi patimă,

Arde viaţa şi îi zboară clipele pe aripile destinului.

De ce săgeţile amintirilor au întotdeauna sensuri inverse,

Din prezentul viu spre trecutul supus cutezanţei?

Fiindcă amintirile se nasc din trăiri şi percepţii diverse

Şi poartă stigmatul de a fi victime ale speranţei.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O7 februarie

INSCRIPŢIE PE CASA VIEŢII

Acum, când vorbele-mi sunt mai profunde, pot să discut

Despre adevărul naşterii mele ca despre o întâmplare firească.

Nu spun că n-a fost măcar o umbră de noroc când m-am născut;

Din infinitul sângelui, s-a înfăptuit o minune dumnezeiască.

Simţindu-mă făptură vie, am fost atât de smerit şi surprins,

Că,-n sfioasa tâmplă fragedă, lipsită de elementara cunoaştere,

Un zâmbet a intrat înmugurit ieşind nedumerit şi aprins;

Mult mai târziu, m-am împăcat cu propria-mi naştere!

Viaţa mea a devenit pârâu, râu şi fluviu în bătaia vântului;

De la abisul genunii la zarea înseninată, de toate, am avut parte.

Adunând şi risipind bucăţele din dărnicia şi forfota pământului,

Am lăsat unda să simtă îmbrăţişarea lumii ca pe o binecuvântare aparte.

Între roua de stâncă şi mare, viaţa are reguli foarte clare:

Ne naştem într-o ordine prestabilită şi murim la întâmplare;

În spaţiul tainic, lumea se repetă la nesfârşit, cu nesaţiu,

Într-o rivalitate în care timpul învinge întotdeauna spaţiu′.

Nimic nu poate dura o veşnicie, din moment ce s-a născut;

Nici eu nu m-am născut atipic şi n-am cum să eludez acest statut.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O6 februarie

VARIAŢIUNI TEMPORALE ALE LUI "DE CE"

De ce ne-am născut tineri şi deja am făcut primul pas spre ţintirim?

Nu ar fi fost mai bine să ne naştem bătrâni şi să întinerim!

Astfel, cât de bine am înţelege şi am străbate ale vieţii vâltori,

Iar, când îi judecăm pe alţii, cât am fi de atenţi şi îngăduitori!

De ce ne-amintim doar trecutul, chiar cu-ntâmplări banale,

Iar viitorul nu ni se înfăţişează nici măcar în gând?

N-am aflat încă răspunsul la întrebări capitale,

Deşi dispunem de informaţii, mai mult ca oricând.

De ce când ne uităm la timp, chipul nu-şi arată

Şi,-n pulberea lui transparentă, pe toţi, ne îneacă?

Vedem doar copiii ridicându-se de îndată

Şi semenii cum încărunţesc şi-apoi pleacă.

De ce ne mulţumim şi, resemnaţi, acceptăm

Că săgeata timpului are un singur sens –

Din trecut spre viitor – şi, aprioric, lichidăm

Chestiunea cu un candid şi comod consens:

„Aşa stau lucrurile, pur şi simplu, în miticul univers”?

Ceea ce, evident, ne cruţă nouă energia minţii şi a vieţii

De a nu vedea probabilitatea ca timpul să meargă şi invers!

Dar, cu această atitudine, nu rezolvăm problema sensului săgeţii!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O6 februarie

CRAI-NOU

În noaptea rătăcindă pe-aripile vântului căzut,

Ninge tăcut cu flori discrete de luciferină pe alei.

Suspendată de bolta-ntunecată cu un fir nevăzut,

O semilună-ngustă seceră o mare de scântei.

Tăcutul felinar cu profeţii de lumină în gând,

Îmbrăţişează graniţa promisă zărilor cu raze de alint

Ferind steluţele tremurânde cu trupul plăpând

De vârful ascuţit al galacticelor braţe de argint.

Crai-nou, te invit la croaziera dintre cele două maluri:

Al meu şi al mării dezlănţuite în amurgirea răvăşită! 

Pronia cerească a plantat în tine predestinate daruri

Şi-aş vrea, cu ele, să-mi împodobeşti iubirea parţial împărtăşită.

Cu delicateţea ta, îmi răscoleşti marea din suflet.

Prin rana încă deschisă, lumina pătrunde întreaga-mi fire.

Izvoru-ţi argintiu îmi limpezeşte poemul în umblet.

În lumina ta, continuu să-mi desăvârşesc împlinirea prin iubire,

În împărăţia ta, toate stelele par prietenoase şi locuite,

Iar sentimentul acesta îmi înfloreşte lacrima fericirii,

Căci domiciliile bântuite vor putea fi oricând înlocuite

Când praful de scoică va curge în clepsidra nemuririi.

Pedant, un lampion suspendat de cornu-ţi de lumină

Deschide o pasarelă eterică prin fereastra gândurilor mele:

În memoria colectivă, eşti la fel de convingător ca şi luna plină,

Dar împărăţia ta este cu mult mai mai bogată în stele.

Din volumul ,,REVELAŢIA CIVINTELOR DISCRETE"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O5 februarie