Realitatea – o iluzie personală

Când ochii minţii sunt îndreptaţi spre interior,

Cuvintele vorbesc imperceptibil despre realitate.

Chiar şi trăirile (pe)trecute prin foc devin ulterior

Ecouri de iluzii, în plasa timpului, sechestrate.

Netăgăduit, timpul este cea mai perversă iluzie;

Aparent, aleargă şi,-n urmărirea lui, secătuim,

În realitate, zăbrelindu-ne într-o abilă confuzie,

Este zaimul clipelor în faţa căruia ne-ndrituim.

Adevărul vieţii este farmecul personal al fanteziei

Umplând cu dorinţe spaţiul dintre realitate şi vise,

Ce-şi arogă statutul de everest solitudinar al iluziei,

Încercând să ne eşueze în marea de speranţe ucise.

Înşine am fost simple iluzii înainte să preexistăm –

O spun cu riscul major de a comite o impietate;

Fără iluzii n-ar fiinţa nimic cu care să coexistăm!

Este șocant să aflăm taina realităţii în irealitate!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O7 iulie)