NECUVINTE

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare;

Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.

Ea a întins spre mine talazul ca un braț;

Eu am întins spre ea brațul ca un țărm.

Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate

și m-a-ncercat cu descurajare

și nenumărate clipe solitare;

Eu am înfruntat-o cu tenacitate și

m-am ales cu o fărâmă de speranță

ca o măsură preventivă.

Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârșit

a temnițelor albastre;

Eu îi sunt dator cu o lacrimă de-nțelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale;

Paradoxal, ea, liniștea dintre malurile mele.

Eu am trecut prin ea;

Ea a trecut prin mine.

Eu simțeam cum urcă sângele meu precum fluxul;

Ea, cum mi se scurge sufletul cum refluxul.

Eu, proră de corabie

care-și face rondul de viață

în unduirea vesperalelor hore tălăzuite;

Ea, deschizătoare de orizonturi

la-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,

ea a rămas o lume de-nceput,

rece și atotcuprinzătoare;

Eu, cu inima înflăcărată,

veșnic îndrăgostit.

Înfiorând țărmul,

ea este același sărut funciar de creație divină;

Uitând de suferințele toate,

eu rămân țărmul

care-i dorește sărutul generator de lumină.

Poarta țărmului a rămas deschisă;

Prin ea, prezentul

– în care mai reverberează ecoul primului val –

se-afundă-n trecut.

În amurgul de nacru,

reperând hublouri crepusculare,

amintirile sortează nisipul clepsidrei

pătrunse de timpul scurs în talazuri.

(Timișoara, 2O18, 18 iulie)