Cu tandre și unduioase reflexe argintii,
încurajate de vânt și întretăiate de suspinul lui dulce,
oglinda lacului freamătă lin.
Împlinind splendoarea toamnei,
amurgul se balansează catifelat.
Sub pălăria cerului de-azur, ascunzând tainice priviri blânde,
cu-alura corăbiilor încărcate cu mirodenii ce țin drumul de capă,
în cercuri sparte – cuibar mătăsos de raze crescânde –
grațioase și-ncliftate, două lebede albe aterizează pe apă.
După un dans misterios și fermecător,
desenează o inimă alungită între două ceruri.
Ce maiestuos sculptează Dumnezeu
cu trupuri de lebede luminoase!
În infinitul în care am închis flacăra patimilor,
sufletul devine lac pentru lebede albe.
Încerc să le fac să se răzgândească să mai plece în țările calde.
Din infinitul frământat, în care-am închis flacăra patimilor,
s-adun fulgi imaculați lângă tâmple.
Cobor în liniștea lacului pentru a-mi limpezi gândurile.
Respir tăcut parfumul aromelor autumnale și...
las timpul să vorbeasă.
las timpul să vorbeasă.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O6 noiembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu