Preamărind pre
limba ei stelele şi infinitul,
Din
esenţa-nţelepciunii unui extaz spontan,
Privighetoarea
cântă să-mplinească o lege universală;
Întotdeauna
acelaşi cântec, la răsăritul soarelui
Şi lumea nu se-ndestulează
s-o asculte!
Din aceleaşi socotinţe
fiziologice aromite,
Sufletul omului –
ecou al lumii invizibile –
Prin cântecul său
instinctual, a precedat muzica
Ca o vibraţie a
inimii pe-nţelesul fiecărei inimi.
Inepuizabil fond
de modulare abstractă a tăcerii,
Această formă de solomonie
orfică,
Adevărată limbă a
timpului sonor şi a luminii universale,
Pictură a simţămintelor
pentru nevăzător,
Acompaniată la
orga cosmogonică a îngerilor
Ce pune-orânduială-n
lumea sunetelor.
Imagini cu vigoare
care deşteaptă timpul
Într-un calapod
de comunicare totală
În graiul cel mai
sublim al spiritului uman
Chiar şi atunci
când sunt uitate cuvintele.
Piatra lui
Brâncuşi, culoarea lui Grigorescu,
Naiul lui Zamfir,
vioara lui Enescu,
Glasul Marie
Tănase, Cuvântul lui Eminescu...
Într-o
transfigurare a voinţei Universului
Şi o revelaţie
mai naltă decât orice înţelepciune,
Toate cântă
pentru inima omenimii.
Întreaga natură e-o
gamă muzicală şi un ritm!
Viaţa însăşi e-o
melodie care se cântă
La instrumentul lumii pentru propriul dans!
Venerează pe
Acela care l-a creat!
„Nu te teme de
clipă!
Aşa cântă glasul
eternităţii!”[1]
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O5
martie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu