Făr′ de păcat sunt cei fără dorinţe

Ne-am născut pe-un teren seducător pregătit pentru dorinţe

Care ne metamorfozează într-un fel de alchimie bionistă,

Ne-nvăluie şi ne-asediază metodic cu felurite trebuinţe –

Cele mai inconştiente şi, totodată, raţionale din câte există.

Toate erorile umane se făptuiesc când te ia viaţa la stors;

N-ai cum să te bucuri dacă nu-ţi găseşti refugiul în ea!

Dincolo de-un anumit punct, nu mai e cale de-ntors;

Ce păcat că la şcoala dură-a vieţii nu există repetenţia!

Toate pasiunile ne-ndeamnă să comitem greşeli fireşti, din păcate;

Ce-ar putea fi şansa şi calea de-a şti ce trebuie să-mbunătăţim!

Cele din care nu-nvăţăm nimic sunt singurele greşeli adevărate,

Iar singura noastră latură umană constă-n faptul că păcătuim!

Celor care-şi justifică păcatele-n deşertăciune

Sau se consideră fără păcate-n al vieţii anturaj:

Cunoaşterea greşelilor e semn de-nţelepciune,

Iar recunoaşterea lor, de sănătate morală şi curaj.

Cu riscul de-a fi indus în eroare de echivocul din gând,

Eu cred că viaţa e-un spectacol de măreţie şi verosimil;

Cu toate astea, mă-ntreb dacă natura n-a greşit când

A pus atâta sete de viaţă într-un trup realmente fragil!

Şi-atunci,

Când viaţa asta ne osândeşte suverană,

A păcătui n-o fi o treabă aproape umană?!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 17 martie)