ELEGIE

Sprijinit pe cumpăna colinelor domoale, cerul are culoarea tăcerii de sus.

Plouă cu lacrimi criogenate din ochii blânzi şi îngăduitori ai lui Iisus.

Înmărmurit în aşteptare, satul natal pare o zarişte dintr-un vechi castel.

Ca un vultur singuratic, cu aripi încărunţite, îmi rotesc copilăria peste el.

Pământul oftează adânc sub omătul bogat, la ceasul indolent al amiezii.

Gândul meu atavic îmi viscoleşte amintirile prin pădurea zăpezii.

Casele cu obloanele trase fumegă-n tăcere singurătatea cu cutezanţa

Şi-nalţă, prin dârele de fum, adevărul rostit cu lacrimi şi speranţa.

Printre ele, tristă îmi apare casa părintească, la capătul unui drum restrâns.

Zăpada bate-n ferestrele invadate şi umede de-atâta amar de dor şi plâns.

Ca un catarg interminabil, cu tabla patinată de vremuri şi regrete,

Un coş de fum se tânguie-n neastâmpăr, zăngănind din mii de castagnete.

Pe malul lacului, privindu-se ca-ntr-o oglindă, în luciul apei liniştite,

Cu tristeţea ruginită, sălciile îşi caută umbra ca nişte babe despletite.

Spre cuibul lui din fulgi de zăpadă, amurgul însângerează colinele joase.

Gândul îmi tremură doruri şi teroarea amintirilor îmi pătrunde în oase.

Cu gândul răvăşit şi cu priceperea mea umilă,

Dau o noapte neagră de somn pe-o albă filă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 28 decembrie