EI, DE-ACOLO, MĂ LUMINĂ

Văd fulgi agonizând peste al meu natal sătuC,

Atunci când mă gândesc la copilăria pe care am trăit-O.

Lipsit de griji şi de nevoi în al vieţii leagăN,

Era ca şi când tristeţile din lume s-au scurS.

Rezident în amurgul vieţii, rătăcind pe pămânT,

Inutil să mă mai războiesc cu divinitateA

Că nu mai pot influienţa al lor destiN.

Acum îi am pe părinţi doar în tăcere şi-n sufleT

Şi mi-e dor să mă las dezmierdat de-ale lor mâinI

Iar în loc de mângâieri voi suspina şi-n anii ce viN.

(Î n   m e m o r i a   p ă r i n ţ i l o r   m e i)

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 14 decembrie