Acum, când lumea dă în clocote de sărbătoare,
Gândul meu tânjeşte rătăcind printre zări şi mă doare
De când povestea ce se dorea incendiarul răsărit de soare
A tras fermoarul clipei, dar, cu siguranţă, nu moare,
Iar eu nu înţeleg şi continuu să mă întreb: de ce oare?
Iarna mărşăluieşte cu paşi timizi dinspre coline.
Printre fulgi cu chipul tău, văd multe stele străine
Ce poartă glisante nopţi cu poveri către mine.
Îmbătrânind somnul, chinul, din ce în ce mai des, revine
De-atâta copleşitor dor cât mi se face de tine.
Când voi îmbrăţişa umbra coborâtă pe-ale vieţii trepte,
Îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să mă aştepte,
Chiar dacă rugămiţile mele par sau sunt inepte,
Şi spre braţele tale sfinte să mă îndrepte.
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O8 decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu