Mai sobră ca oricând, înserarea pune geană peste geană.
Soarele îşi ascute dinţii şi muşcă parcă din amurg,
Vrând să ne arate că se apropie, grăbită, iarna diafană
Să-şi cearnă strălucirea înaltului peste încremenitul burg.
Steluţă cu steluţă, cerul învăluie orizontul prăfuit într-o mantie de basm,
Chemându-mă într-o călătorie imaginară în lumea mirifică a zăpezii albe.
Căzut pe mâna-mi caldă, fulgul de lumină îmi dă fiori de entuziasm
Şi-n liniştea nopţii, ascult cum cerul sărută pământul prin candorile dalbe.
Chiar dacă zăpada aceasta a întârziat la obişnuita întâlnire,
Copilul din mine vrea să-şi dezbrace inima, în plină iarnă,
Să simtă sufletul fierbinte topind primul fulg de nea, dintr-o pornire
De bucurie a gândul peste care troiene de întrebări începuseră să se-aştearnă.
Gândurile mi se dezmorţesc şi încolţesc în ferestrele iernii nocturne
Şi se pârguiesc în cuptorul încins al sufletului, rând pe rând.
Cu miracolul glisat în cristale ce curg prin undele timpului taciturne,
Iarna mi-a împlinit sublimul vis al ochilor sculptat în atelierul din gând.
Cu aripi fluturate de îngeri, iarna aceasta îmi luminează nopţile,
Aprinzându-le candela din razele oglindite de zăpezile sfinte.
Îi înviorează sufletului meu trăirile şi-i deschide larg porţile
Să-şi elibereze gândurile somnambule în cuvinte.
Răscolindu-mi doruri, inevitabil, şi zăpada aceasta va trece.
O voi strânge în braţe până va plânge lacrimi curate.
Ca,-n sufletul meu iubitor de iarnă luminoasă şi rece,
Din gândurile nopţii, să crească flori de primăvară colorate.
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 3O decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu