URMA DIN VIS

Spre casa părintească, maşina răsfiră decoruri hibernale,

Secerând umbra brazilor falnici cu faruri orbitoare.

Ca un strigăt de revoltă, gândul meu atacă garnizoane spaţiale,

Zorind cu lasere de dor, spre steaua cea mai strălucitoare.

Desfrunziţi, copacii defilează prin pădurea zăpezii cristaline,

Într-o paradă tăcută, împerechind veşnicia plină de surprize.

Din orga ţurţurilor de gheaţă, amintirile plâng şi umplu golurile, pline

De lacrimi reci şi blânde, înnodate în lungi şi alcaline reprize.

Mi-ar înaripa vise în nopţile duioase, dar istovite şi bolnave,

Dacă fluturii pufoşi de nea ţi-ar atinge chipul tău într-un alint.

Şi-aş şti atunci că, într-o sfântă mângâiere, mâinile-ţi suave,

Pentru o clipă, s-ar odihni alunecând prin părul meu de-argint.

Prelungind visul, în gândul de gardă, imagini tăcute îmi apar,

Iar lângă tâmpla iernii, inima îmi plânge de bucurie.

Aş vrea să-i ating al ei gravitaţional şi miraculos dar,

Dar ne desparte un coridor tiranic şi o galactică veşnicie.

În sufletul meu, iarna aprinde lacrimi, fulgi de sânge spulberând.

Până la despărţirea trupului de umbră, în ghearele iernii voi rezista.

Voi răscoli ecouri de spaţii, mai vaste şi mai pustii ca oricând,

Pe aleile înfundate, numai să zăresc măcar o urmă de-a ta.

Te văd cum strângi zăpezile în faţa casei cu pridvor.

Eşti ninsă mereu, în visul meu de-acum şi-n amintirea mea.

Sufletul te caută prin zăpada rece, copleşit de munţii de dor,

Să-ţi mai sărute măcar o singură dată urma din aceanul de nea.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O decembrie