IARNĂ MIRIAPODICĂ

Peste sufletul desfrunzit, ninge apocaliptic;
Cerul cerne lumină cu favoruri de zăpadă,
Steluţă cu steluţă, învăluind orizontul eliptic,
Iar vântul osândit îşi oftează soarta lui nomadă.

Din iarna sufletului, cugetarea viscoleşte,
Survolând ipoteze şi îngemănând revelaţii,
Fără să presimtă că asupra-i se prăvăleşte
Cohorta de amintiri cu nebănuite reverberaţii.

Retrăiesc un vis cu zbor de scrutare galactică.
De-atâta lumină, şi ochiul adumbrit lăcrimează.
Gândul mă poartă spre infinita clipa fantomatică,
Zărind printre lacrimi privirea-ţi veşnic-trează.

Mirosul iernii pătrunde în pereţii cuceriţi
De iarna heghemonică, fără prea multă trudă,
Iar fluturii siderali, fără umbră şi neauziţi,
Îmi tulbură adâncu′-ncercat cu aripa lor crudă.

Lângă rănile sufletului, sângele plânge şi veghează
Fulgii mari şi scămoşi ce nu contenesc să se cearnă.
Pe nucul din fereastră, doar un corb mai vine şi se-aşează ...
Şi uite-aşa, va trece şi această funambulescă iarnă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 16 decembrie