Toamna clepsidrei

Mă ademeneşte dorul de mare spre trecut
Să-i strecor nisipul de praful greu al uitării,
Să repornesc secundarul clepsidrei de la început
Cu acelaşi nisip reînnoit şi aruncat pe fundul mării.

L-am dantelat cu picături de suflet de cinci stele,
Dar nu se regenerează precum capetele hidrei;
Căci nu nisipul toamnei curge prin venele mele,
Eu sunt nisipul ce curge în secundarul clepsidrei.

Chiar de-o întorc, clepsidra este surdă
La-ndemnul timpului meu ce se lasă supus;
Şi nici nu-l iartă, somându-l să se scurgă
Captiv şi resemnat, între răsărit şi apus.

Nisipul mă arde, deşi nu-i fierbinte;
Când îl ating, inima mi-e mai uşoară;
Vibrez la rugăminţile-i fără cuvinte,
Cum vibram la îndemnul mării, odinioară.

Nici soarele nu mă poate arde ca nisipul,
Deşi nisipul mi-e de soare încălzit;
Doar valul mării îmi poate răcori chipul
Destinului ce-n astă viaţă mi-a fost hărăzit.

Din volumul ,,MARE ŞI DESTIN"
Constanţa, 2O15, 15 septembrie