Iadul nu poate fi decât rural!

 

Paşii dorului m-au purtat spre satul natal, de curând.

La intrare, un şoşon zdrenţuit proptit într-un  noroi;

Simţeam cum amintirile se prăbuşesc, rând pe rând,

Pe hotarul ţarinei ce-arăta ca fiind trecută prin război.

Cineva care părea să fi făcut cu veşnicia legământ

– Un bătrânel aplecat în drept unghi – căra în spate,

Sub un soare cadaveric ce-i târa umbra pe pământ,

O legătură de vreascuri, mai mult verzi decât uscate.

În satul de coline cu nume rămuros de lângă drum,

Nu se mai vedea niciun pom sau copac în picioare;

Toată dumbrava a fost trecută prin sărutul de scrum,

Spre deosebire de bătrânel, nici umbră nu mai are!

Aproape-n totalitate, cătunul a dezertat din ţărani,

Năluci, par puţinele case în ceaţa lăptoasă de seară,

Viaţa-i un coşmar pentru mâna de oameni sărmani

Peste care s-a petrecut timpul ca o pasăre de ceară.

Cu scuze, mă rog să-mi fie curajul iertat!

În aserţiunea lui Blaga, fac o ingerinţă:

S-o fi născut veşnicia în pântece de sat,

Dar are faţa brăzdată de multă suferinţă!

Cu noduri în gât şi lacrimi în ochi şiroind,

Cu sufletul copleşit de amintiri suferinde,

Am lăsat adevărul meu aplecat peste timp

În combinaţiile infinite ale gândurilor năvălinde.

(Broşteni, Mehedinţi, 2O17, 23 februarie)