Doamne, de ce îţi încarci comorile pe corăbii atât de şubrede?[1]

Ancoră la post!

Sirena bordului fluieră emoţional;

în ape destul de tulburi,

cu salturi de delfin,

inima se jertfeşte cântului de sirenă

ce-şi întronează chemarea.

Pierdută-n azimuturi,

corabia deşertului se răsuceşte

în lupta cu talazul de nisip

ce-o izbeşte şi-o tâlhăreşte.

Cu dor de plointe răcoroase,

după fiecare furtună de larg,

umbra-i – punte şi rană de lumină,

să-şi repare câte un catarg,

în portul anotimpurilor,

face scurte escale.

Corăbiile nu sunt făcute

să zacă în porturi tăcute.

Niciun cârmaci ambarcat

nu le conduce pe uscat.

Chiar şi sub dunele liniştite,

născute din solidaritatea firelor de nisip,

adormitele epave trosnite

fac senzaţie pentru posteritate!

Dincolo de miezul cuvintelor,

pe reciful de stele,

se scrie istoria navigaţiei!

Sub efectul timpului,

împrejurări schimbătoare:

Obiectele de pe ţărm dau înapoi

şi devin tot mai mici –

Abia atunci, ne dăm seama că înaintăm;

Oamenii, din ce în ce mai bătrâni,

ne par încă tineri –

abia atunci, simţim cum înaintăm în vârstă;

înzăpeziţi de întrebări,

cu farul interior,

iluminăm naufragiul intim al duratei...

Contrariul nu mai e o închipuire!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O5 februarie)

---

[1] Aforism de Valeriu Butulescu, din „Noroi aurifer”