Toate câte-au fost odată
Nu vor mai fi de-acum;
Nesăbuiţi, aproape toată,
M-au prefăcut în scrum.
Nici vraja şi freamătul codrului,
Nici liniştea din tăcerea amurgului,
Nici glasul tic-tac-ului sevei pulsatorii,
Nici roua cristalină când se ivesc zorii,
Nici aerul încărcat de răcoare,
Nici cântecul de privighetoare,
Nici lumină în preaplinul de lumină,
Nici căprioare spre izvoare să vină,
Nici căminul românului dintâi,
Nici doina cu funcţie de căpătâi,
Nici murmurul din vocea ploii născut,
Nici bicelor de vânt proteguitor scut,
Nici verde crud şi nici umbră,
Nici ecou, fie şi cu voce sumbră,
Nici braţ de uscături drept erată,
Nici măcar o urmă care ne-arată...
Nimic din tot ce-i filtru-n viaţa ta,
Nimic din bogăţia mea de-oficii,
Nimic din tot ce-ai mai putea spera...
Nimic din toate-aceste beneficii.
Ce vei face, române, într-o zi
Pe locul unde-a fost pădure
Când nu vei mai putea găsi
Nici măcar coadă de secure?
Pe Golgota pătimirii certe,
Când n-ai unde-auzi grangurii,
Vei merge în sala de concerte
Să poţi asculta cântul pădurii!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 15 februarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu