Amurg frenetic

Soarele scapătă spre apus. Se cerne lumina pe zările joase;

Preschimbată-n umbre, o dublă confruntare ne pândeşte:

Ori, resemnaţi, lăsăm teroarea să ne pătrundă-n oase

Sau, cu curaj, înflorim jăraticul sorţii cu al vieţii cleşte.

La chemarea amurgului, sufletul  culege imagini din amintiri,

Pe orizontul curbat de lumina sângerie, cu ochii, le petrece,

Aprinzând întunericul, felinarul nopţii-l încearcă din priviri,

Când lama vântului vrea să-i taie lumina, refuză să se-aplece.

Când bolţile visului se comapară cu cerul de sus,

În confruntarea cu amurgul, eu nu mă las răpus

Şi-i dau semnificaţia mea, cu mult mai presus,

Decât conotaţia obişnuită de bătrâneţe sau apus.

Mă gândesc că, în pomăriştea cu năzuinţe ne-mplinite,

Din petale târzii, mai pot împleti un curcubeu (ne)aşteptat,

Iar gândurilor fremătânde, cu lumina înţelepciunii împletite,

Le mai pot reda bucuria vieţii în sufletul meu, treptat.

Cu trupul ancorat în optimismul meu încă robust,

Vreau să mai resimt parfumul trecutelor iubiri

Şi,-n inimă, să-mi încolţească muguri de arbust,

Trăind cu-aceeaşi frenezie viaţa, în amurg de amintiri.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 1O februarie)