Mai sobră ca oricând, înserarea pune geană peste
geană.
Soarele îşi ascute dinţii şi încearcă să muşte din
amurg,
Vrând să ne arate că se apropie târzielnica iarnă
diafană
Să-şi cearnă strălucirea înaltului peste
încremenitul burg.
Steluţă cu steluţă, cerul învăluie orizontul
prăfuit într-o mantie de basm,
Chemându-mă într-o călătorie plăsmuită în lumea
mirifică a zăpezilor albe.
Căzut pe mâna-mi caldă, fulgul de lumină îmi dă
fiori de entuziasm
Şi-n liniştea nopţii, ascult cum cerul sărută
pământul prin candorile dalbe.
Chiar dacă zăpada aceasta a întârziat la obişnuita
întâlnire,
Copilul din mine vrea să-şi dezbrace inima, în
plină iarnă,
Să simtă sufletul fierbinte topind primul fulg de
nea, dintr-o pornire
De bucurie a gândului peste care troiene de
întrebări începuseră să se-aştearnă.
Gândurile-mi se dezmorţesc şi încolţesc în
ferestrele iernii nocturne,
Apoi se pârguiesc în cuptorul încins al
sufletului, rând pe rând.
Cu miracolul glisat în cristale ce curg prin
undele timpului taciturne,
Iarna mi-a împlinit sublimul vis al ochilor
sculptat în atelierul din gând.
Cu aripi fluturate de îngeri, iarna aceasta îmi
luminează nopţile,
Aprinzându-le candela din razele oglindite de ometiţele
sfinte.
Înviorează în sufletul meu trăirile şi le deschide
larg porţile
Să-şi elibereze gândurile somnambule în însufleţitoare
cuvinte.
Răscolindu-mi doruri, inevitabil, şi zăpada
aceasta va trece.
O voi strânge în braţe până-şi va plânge lacrimile
curate;
Ca,-n sufletul meu iubitor de iarnă străluminată şi
rece,
Din gândurile nopţii, să crească flori de
primăvară colorate.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 decembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu