OMUL ESTE "INFINITUL SUB O FORMĂ FINITĂ"

Aşa cum albastrul
este invizibilul care devine vizibil,
cerul este infinitul
încadrat în limitele percepţiei umane.

Chiar dacă naşte frustrare,
nimic nu este mai atrăgător
decât necunoscutul
– un început de infinit curgător.

Omul este un univers mai mic, mai sfios,
dar tot univers se numeşte
fiindcă esenţa lui îl defineşte
în Universul mare şi misterios
care, undeva, la infinit, se sfârşeşte.

Nelimitat, dar, întotdeauna, înlănţuit
între limitele lui plus şi minus infinit,
veşnic, obsedat de setea de nesfârşit,
omul este infinitul într-un tipar finit.

Poposit pe o frântură de vremelnicie holdită
să-şi tragă sufletul,
el însuşi o enigmă cu infinitul înrudită,
cugetă, adesea, la eternitate în clipa trecătoare
într-o solemnitate a tăcerii înfricoşătoare.

Visele şi dorinţele îl înalţă spre infinit,
divinul din el aspiră către asfinţit,
dincolo de asfinţit, doar plutirea-l poate însufleţi,
iar infinitul desăvârşeşte sensul întregii sale vieţi.

Omul are sufletul infinit
cu detalii indefinibile;
despre existenţa sa,
nu lasă urme vizibile.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 decembrie)