PARADOXUL VIEŢII

 













După ce-am exersat o clipită ţipătul,
Când soarele ne-a arătat dimineţii,
Trăim paradoxul de-a exersa sufletul
Înotând împotriva curentului vieţii.

Orbiţi de vocea multiplelor dorinţe,
Ne aruncăm în torentul de patimi şirete
Acceptând cu prea multă uşurinţă
Mântuirea prin scuze în loc de regrete.

E linişte-n noi, trăim ad-interim
Atât timp cât clepsidra e spartă;
Ne place iluzia, refuzăm să gândim
Că asta nu face parte din soartă.

Ne asumăm responsabilităţi de azi pe mâine,
În contopiri albastre, ne dăruim câte un pic,
Perfuzăm fiecare clipă când ne mai rămâne,
Din propria viaţă, un rest, aproape nimic.

Argumentând testamentul de nesăbuinţă,
Constatăm mult prea târziu, când asfinţim,
Că viaţa a fost singura dorinţă
Pe care n-am ştiut cum s-o trăim.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O4 decembrie)