Sprijinit pe cumpăna colinelor domoale,
cerul are culoarea tăcerii de sus.
Plouă cu lacrimi criogenate din ochii
blânzi şi îngăduitori ai lui Iisus.
Înmărmurit în aşteptare, satul natal pare
o zarişte dintr-un vechi castel.
Ca un vultur singuratic, cu aripi
încărunţite, îmi rotesc copilăria peste el.
Pământul oftează adânc sub omătul bogat,
la ceasul indolent al amiezii.
Gândul meu atavic îmi viscoleşte
amintirile prin pădurea zăpezii.
Casele cu obloanele (re)trase fumegă-n
tăcere singurătate şi cutezanţă,
Înălţând, prin dârele de fum, adevărul
rostit cu lacrimi de speranţă.
Printre ele, tristă îmi apare casa
părintească, la capătul unui drum restrâns.
Zăpada bate-n ferestrele invadate şi umede
de-atâta amar de dor şi plâns.
Ca un catarg interminabil, cu tabla
patinată de vremuri şi regrete,
Un coş de fum se tânguie-n neastâmpăr,
zăngănind din mii de castagnete.
Pe malul lacului, privindu-se ca-ntr-o
oglindă, în luciul apei liniştite,
Cu tristeţea ruginită, sălciile îşi caută
umbra ca nişte babe despletite.
Spre cuibul lui din fulgi de zăpadă,
amurgul însângerează colinele joase.
Gândul îmi tremură doruri şi teroarea
amintirilor îmi pătrunde în oase.
Cu gândul răvăşit şi cu priceperea mea
umilă,
Pun o noapte neagră de (ne)somn pe-o dalbă
filă.
(Şesuri, Bacău, 2O16, 14 decembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu