DIALOG TEMPORAL

Mi-am dorit să stau de vorbă, mereu,

cu clepsidra dinlăuntrul meu.

Azi, m-a înfruntat cu cuvinte saline

şi mi-a arătat că este mai puternică decât mine:

mi-a scrâşnit, în câteva îmbrăţişări dureroase,

zestrea mea de tomnatice oase;

mi-a aruncat printre dinţi, de pe-al vieţii bulevard,

cuvinte lungi, sticloase,

ca nişte lăncii ce despart fluviile reci de apele fierbinţi.

Văzând că i-am dat câteva replici de-a dura

şi n-a reuşit să-mi împuţineze osatura,

a schiţat un zâmbet de admiraţie,

cu un iz vădit de ostentaţie.

Neînţelegând prea bine mesajul,

am început să empatizăm,

eu, crezând că ne simpatizăm.

Ne vedeam din ce în ce mai des

şi ne repoziţionam cu subînţeles:

eu, pe-o margine a clipei,

ea, pe verfaforul aripei

cu care îmi răcorea sângele înfierbântat

de împotrivirea zborului forţat.

Eu mergeam pe calea mea liniştită,

ea îmi făcea umbra tot mai risipită;

Iar nisipul a început să-i lăcrimeze,

tot mai sărat şi tot mai grăbit

în ritmul ridicării stelelor spre zenit.

Am admonestat-o supărat:

,,regret că te-am întâlnit;

mi-am dorit un dialog civilizat

în care speram să ne fi împrietenit”.

În dogmaticul dialog cu aceste pretenţii,

clepsidra mi-a răspuns pe-ndelete:

,,cu foarte puţine excepţii,

viaţa este plină de dorinţe şi regrete”.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O2 decembrie)