Din viaţa trăită spre viaţa rămasă,
real sau în imagini de gând,
ne plimbăm pe nisip cu picioare tot mai grele,
ne bucurăm de sărutul lui fierbinte şi flămând...
doar în joacă, copilul din noi mai zideşte castele.
Deşi, adesea, prăbuşesc şubredul edificiu al speranţei
şi pot lăsa amintiri minerale nemuritoare,
nici valurile morii de apă care,
pietre şi scoici, la infinit, divizează
nici furtunile de nisip pe o câmpie scânteietoare
nu mă deranjează.
Vinovat de nestatornicie, ubicuu şi necrispat,
măsurând răbdarea neclintită a timpului
de a scurge clipa în clepsidra eternităţii,
firul de nisip – chintesenţa râului vieţii –
arzându-ne sub tălpi şi alungând durerea,
mă întristează.
Nici clepsidra nu este nevinovată:
cu nudu-i de femeie împlinită,
cu senzualitatea-i celestă,
nu face altceva decât,
venerându-l cu şoapte nerostite,
să-şi treacă dintr-un pumn în altul nisipul
şi să-l prefacă în timp.
Pe arcoidul care uneşte răsăritul cu apusul,
clipa-i o taină dăruită de Trinitate;
în rest, natura îşi urmează nestingherită cursul
cu aceeaşi funciară fatalitate.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O5 decembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu