LA MULŢI ANI, 2016!

Dragii mei prieteni reali sau virtuali, 

vă mulţumesc că aţi fost alături de mine, în anul 2015, şi la bine, dar, mai ales, la greu!

Vă asigur, în continuare, de toată preţuirea mea. 

Anul 2016 să vă găsească cu gânduri bune şi prieteni dragi!

Fie ca iubirea, înţelepciunea, încrederea şi generozitatea să vă călăuzească paşii în noul an!

Să fiţi sănătoşi şi să aveţi mai mulţi fani decât duşmani!

LA MULŢI ANI!

PRIZONIERUL NOPŢILOR DE IARNĂ

Mai sobră ca oricând, înserarea pune geană peste geană.
Soarele îşi ascute dinţii şi muşcă parcă din amurg,
Vrând să ne arate că se apropie, grăbită, iarna diafană
Să-şi cearnă strălucirea înaltului peste încremenitul burg.

Steluţă cu steluţă, cerul învăluie orizontul prăfuit într-o mantie de basm,
Chemându-mă într-o călătorie imaginară în lumea mirifică a zăpezii albe.
Căzut pe mâna-mi caldă, fulgul de lumină îmi dă fiori de entuziasm
Şi-n liniştea nopţii, ascult cum cerul sărută pământul prin candorile dalbe.

Chiar dacă zăpada aceasta a întârziat la obişnuita întâlnire,
Copilul din mine vrea să-şi dezbrace inima, în plină iarnă,
Să simtă sufletul fierbinte topind primul fulg de nea, dintr-o pornire
De bucurie a gândul peste care troiene de întrebări începuseră să se-aştearnă.

Gândurile mi se dezmorţesc şi încolţesc în ferestrele iernii nocturne
Şi se pârguiesc în cuptorul încins al sufletului, rând pe rând.
Cu miracolul glisat în cristale ce curg prin undele timpului taciturne,
Iarna mi-a împlinit sublimul vis al ochilor sculptat în atelierul din gând.

Cu aripi fluturate de îngeri, iarna aceasta îmi luminează nopţile,
Aprinzându-le candela din razele oglindite de zăpezile sfinte.
Îi înviorează sufletului meu trăirile şi-i deschide larg porţile
Să-şi elibereze gândurile somnambule în cuvinte.

Răscolindu-mi doruri, inevitabil, şi zăpada aceasta va trece.
O voi strânge în braţe până va plânge lacrimi curate.
Ca,-n sufletul meu iubitor de iarnă luminoasă şi rece,
Din gândurile nopţii, să crească flori de primăvară colorate.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 3O decembrie

VIS DE IARNĂ

Când noaptea şi-a lăsat candela aprinsă cu fulgi de zăpadă,

Ţi-am zărit rădăcinile rămase înfipte în amprentele paşilor.

Mi-am trimis ghemotocul de vise să le urmărească pe stradă,

Iar eu, evadat din lagărul celor cinci simţuri, m-am furişat în urma lor.

Navigând fără busolă şi fără cârmă, sfidându-ne mutual,

Pe oceanul nopţii, într-o încleştare inegală cu natura,

Am îndesat lumina în felinare crude, căutând timpul virtual

În singura realitate pe care nu mi-o poate nimeni fura.

Printre siluete de iluzii, în incertitudini pârguite, vibrai pierdută

Şi-atunci, prin transfer de imaginaţie, te-am chemat.

Ningea cu fluturi argintii peste a destinului intangibilă redută

De vise ce se doreau clandestine într-un amurg blestemat.

La margine de vis, am întâlnit realitatea dospind o chintesenţă pură,

Pulsând picături de profeţii sub tâmplele-mi aproape cărunte.

Cu sufletul zvâcnind, m-am trezit cu gura ta pe-a mea gură

Şi cu steluţe fluturate de zăpadă în păr, pe obraz şi pe frunte.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 29 decembrie

ELEGIE

Sprijinit pe cumpăna colinelor domoale, cerul are culoarea tăcerii de sus.

Plouă cu lacrimi criogenate din ochii blânzi şi îngăduitori ai lui Iisus.

Înmărmurit în aşteptare, satul natal pare o zarişte dintr-un vechi castel.

Ca un vultur singuratic, cu aripi încărunţite, îmi rotesc copilăria peste el.

Pământul oftează adânc sub omătul bogat, la ceasul indolent al amiezii.

Gândul meu atavic îmi viscoleşte amintirile prin pădurea zăpezii.

Casele cu obloanele trase fumegă-n tăcere singurătatea cu cutezanţa

Şi-nalţă, prin dârele de fum, adevărul rostit cu lacrimi şi speranţa.

Printre ele, tristă îmi apare casa părintească, la capătul unui drum restrâns.

Zăpada bate-n ferestrele invadate şi umede de-atâta amar de dor şi plâns.

Ca un catarg interminabil, cu tabla patinată de vremuri şi regrete,

Un coş de fum se tânguie-n neastâmpăr, zăngănind din mii de castagnete.

Pe malul lacului, privindu-se ca-ntr-o oglindă, în luciul apei liniştite,

Cu tristeţea ruginită, sălciile îşi caută umbra ca nişte babe despletite.

Spre cuibul lui din fulgi de zăpadă, amurgul însângerează colinele joase.

Gândul îmi tremură doruri şi teroarea amintirilor îmi pătrunde în oase.

Cu gândul răvăşit şi cu priceperea mea umilă,

Dau o noapte neagră de somn pe-o albă filă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 28 decembrie

DRAGII MEI PRIETENI REALI ŞI/SAU VIRTUALI

Vă mulţumesc pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o citindu-mi poeziile, pentru urări, încurajări, aprecieri şi felicitări!
Vă asigur de toată preţuirea mea şi vă doresc să încheiaţi anul cu bine!
Bucuraţi-vă de pace, lumină şi căldură, alături de cei dragi!
Dăruiţi din toata inima şi deschideţi-vă sufletul pentru a primi dragoste şi fericire!
Lăsaţi sufletul să renască şi trăiţi fiecare zi ca pe un dar nepreţuit!
Sărbători fericite!

LA MULŢI ANI!

POETUL ŞI MAREA

                                                        Motto:

                                „Numai poetul, ca păsări ce zboară deasupra valurilor, 

trece peste nemărginirea timpului”

                                                                                       Mihai Eminescu

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însufleţit,
O picătură de sânge albastru care respiră prin cuvânt
Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuţit;
Acesta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului - pânză de corabie pe al talazului destin,
Însufleţită de tot ce-i necuprins, de tot ce-i frenezie -
Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin
Ce-şi acostează cuvintele la malul mării - tărâm de poezie.

Doar ascultând cum braţele vântului trag clopotele mării,
Poetul vede talazurile spărgându-şi coapsele de stâncă.
Cu ochii închişi, aude pescăruşii tipând deasupra zării
Şi, ca-ntr-un vis, vede sub apă furioasa lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală
Îşi amestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată.
Îi simte răcoarea şi pune în nehodina din cerneală
Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolţi,
În faţa clipei, poetul are întotdeauna un as în mânecă depus.
El bate cu metafore la ale eternităţii înalte porţi
Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba a lumii dimensiune
Descifrând taine nebănuite cu ale cuvintelor candele.
Marea are nevoie de a sa luminoasă pământeană misiune,
Aşa cum noaptea are nevoie întotdeauna de stele.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 22 decembrie

UMBRE HĂRŢUIND LUMINA

amintirea freamătă sechestrată în ziua de ieri

fiorul resimte nerăbdarea din potcoava de cal

gândul îşi poartă botforii prin încăperi

iarna încalţă în alb urmele peste deal

ecoul mărşăluieşte cuvinte revoltate şi dure

bolta dezveleşte fiorii nopţii fecunde

mersul colindă cu luna prin pădure

căutând clipe de întâmplări rotunde

visul neîncăput în marginile unui gând

începe amurgul din dâra unui soare cadaveric

inima bate nerăspunsuri agonizante când

albul maculat de aripi nezburate cade întuneric

stafiile poartă umbre de nelumini ce răzbat

prin noaptea care răsuceşte jaluzelele colinii

două stele cad dincolo de orizontul curbat

trăgând după ele amintirea încolţită a luminii

un cuţit uriaş taie timpul în felii inegale

secundele sângerează umbra deasupra ochiului rătăcit

în colivia sufletului, iarna se cuibăreşte agale

atacând nopţile albe cu un somn negru veşnicit

ardeţi toate umbrele într-o grămadă

aprindeţi candele de lacrimi pentru urmaşi

prea multe cărări amuţite-n zăpadă

se tânguie de dorul unor urme de paşi

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 2O decembrie

DINCOLO DE VIS

Din spiritul evadat, mi-a alunecat un vis tainic, azi noapte,

La ceasul când, peste somn, dorinţe înaripate se abat.

În depărtarea unui timp topit, viţa-de-vie rodea mere coapte,

Un olar împlinea cu picături de sânge o femeie şi-un bărbat.

Glisând pe aripi de nori circumstanţiali, profilând un tunel vidat,

După o cădere instantanee, mă regăsesc în spatele timpului curbat.

Păşind prin larma de preziceri lapidare din visul ciudat,

Într-o devenire nesperată, mă strecor în trupul acelui bărbat.

Senină, acoperindu-şi goliciunea cu frunza de vie,

Femeia din faţă, umplându-şi ochii de lumină, îmi zâmbeşte.

Pătrunsă de dulcea săgeată, cu-n licăr de jinduiri mă-mbie,

Şi, cu privirea înfiptă în inima mea, un măr îmi dăruieşte.

-Mă bântuie temerea că frunza nu-mi mai aparţine.

Simţirea şi dorinţa mi-s clare, dar gândul mi-i complicat.

Aş vrea să te înfloresc într-un răsfăţ de mângâieri virgine

Şi,-ntr-un cuibar de perle, să îngropăm tăcerile căderii în păcat.

-Eşti altarul sfânt la care se închină sufletul meu,

Sinonim cu viaţa de unde primesc mântuitoarea lumină.

Mă simt în Edenul efemer ca legendarul Prometeu,

Înlănţuit pe veci în sufletul tău inocent, femeie divină.

Înnozi fire de viaţă, dai lumii bucurii şi stare de bine.

În freamătul vieţii, fiinţa ta pulsează nemurire şi rodnicie.

Dacă, prin absurd, timpul nu va mai avea răbdare cu tine,

Mă voi jertfi în înţelegere cu atotputernica şi mărinimoasa veşnicie.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 19 decembrie

INSTINCTE CU SCUZE DE ZARURI

Viaţa este o cărare bifurcată
ai cărei paşi, fapte, taine şi clipe
se joacă cu zaruri reci şi fierbinţi.

Păstrează-ţi hora instinctelor lapidare
dincolo de ringul săbiilor ascuţite.
Trage fermoarul clipei şi nu-ţi îmboldi hormonii
spre osatura femeii cu forme frumoase.
Marea din sufletul ei tălăzuieşte spre geamandura căderii
în spaţiul vulnerabil al neprevăzutului.

Săbiile tăioase pot mârâi o clipă,
dospind în gingii umilitoare premoniţii,
dar capul să-ţi rămână pe umeri neatins.
Apropierea de o femeie frumoasă
şuieră alarmant mitul imperfect al invulnerabilităţii,
îţi răneşte viaţa şi te face să-ţi pierzi capul,
când ochii rămân pe sâni ca nişte ventuze,
iar cuvintele se pierd în gânduri de uimire
măsurând slăbiciunea fiinţelor mărunte.

Nu orizontul trasat cu priviri nemotivate
este pericolul luminii.
Într-o zbatere de pleoape,
el se poate scurge în rondul de noapte.

Nu distanţa constituie servitutea drumului.
Ea poate fi parcursă de picioare
care ştiu să ştergă paşii tocmiţi.
Dar un singur obstacol
poate să distrugă cel puţin o roată
sau strecura confuzii de orientare.

Femeia frumoasă poate trece, prin gând, mlădioasă,
fără să obosească niciodată,
dar e suficientă o singură fulgerare
pentru a rămâne, pe veci, cu sufletul desfrunzit
şi tigva aruncată într-o gaură neagră.

În cel mai fericit caz, poţi rămâne
cu amintirea retragerii cu torţe sângerii.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 18 decembrie

IARNĂ MIRIAPODICĂ

Peste sufletul desfrunzit, ninge apocaliptic;
Cerul cerne lumină cu favoruri de zăpadă,
Steluţă cu steluţă, învăluind orizontul eliptic,
Iar vântul osândit îşi oftează soarta lui nomadă.

Din iarna sufletului, cugetarea viscoleşte,
Survolând ipoteze şi îngemănând revelaţii,
Fără să presimtă că asupra-i se prăvăleşte
Cohorta de amintiri cu nebănuite reverberaţii.

Retrăiesc un vis cu zbor de scrutare galactică.
De-atâta lumină, şi ochiul adumbrit lăcrimează.
Gândul mă poartă spre infinita clipa fantomatică,
Zărind printre lacrimi privirea-ţi veşnic-trează.

Mirosul iernii pătrunde în pereţii cuceriţi
De iarna heghemonică, fără prea multă trudă,
Iar fluturii siderali, fără umbră şi neauziţi,
Îmi tulbură adâncu′-ncercat cu aripa lor crudă.

Lângă rănile sufletului, sângele plânge şi veghează
Fulgii mari şi scămoşi ce nu contenesc să se cearnă.
Pe nucul din fereastră, doar un corb mai vine şi se-aşează ...
Şi uite-aşa, va trece şi această funambulescă iarnă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 16 decembrie

EI, DE-ACOLO, MĂ LUMINĂ

Văd fulgi agonizând peste al meu natal sătuC,

Atunci când mă gândesc la copilăria pe care am trăit-O.

Lipsit de griji şi de nevoi în al vieţii leagăN,

Era ca şi când tristeţile din lume s-au scurS.

Rezident în amurgul vieţii, rătăcind pe pămânT,

Inutil să mă mai războiesc cu divinitateA

Că nu mai pot influienţa al lor destiN.

Acum îi am pe părinţi doar în tăcere şi-n sufleT

Şi mi-e dor să mă las dezmierdat de-ale lor mâinI

Iar în loc de mângâieri voi suspina şi-n anii ce viN.

(Î n   m e m o r i a   p ă r i n ţ i l o r   m e i)

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 14 decembrie

VEŞNICĂ ESTE DOAR SCHIMBAREA

Suntem corăbii încercate pe ale vieţii valuri furioase,
Răsfăţate cu dragoste de larg şi cu însingurare,
Ale căror aripi învergate se prăbuşesc fastidioase
Atunci când destinul dă comanda de-acostare.

Suntem granule de siliciu în nisipuri mişcătoare
Ce zâmbesc, la miezul nopţii, când le-atinge luna.
Pentru o clipă, îşi arată tăcerea lor strălucitoare
Şi apoi dispar în bezna veşniciei pentru totdeauna.

Suntem umile trestii gânditoare vibrând
Într-un spaţiu convenţional, sub fiecare boare.
Nicio umbră sau frunză din trupul lor plăpând,
Cu celelalte surate, nu obiectivează asemănare.

Când stelele cerului nu vor mai scăpăra
În ochii cu care aprindeam cândva universul,
Cu greu, ne vom mai putea apăra,
În această existenţă, mândria şi interesul.

Când năzuinţele nu mai au aripi şi cer pentru zbor,
Rămâne doar sufletul din noi descheindu-şi cămaşa
Cu mâna altui adevăr absolut, constelat şi izbăvitor
Pe care îngerii îl stimulează din interior cu cravaşa.

Fremătăm înspăimântaţi printre bucurii şi dureri,
Căutând motive să ne împrejmuim cu dorinţe cărarea.
Pentru nimeni, mâine nu mai poate fi ce-a fost ieri.
Omniprezentă şi veşnică este doar schimbarea.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 13 decembrie

HEGEMONIA FRUMUSEŢII DIN IDEE

În fiecare dimineaţă proaspătă şi senină,
Nu căuta sensul răsăritului de soare,
Şi nu întreba de unde vine şi unde încape atâta lumină
Care dă privirii tale sens, profunzime şi culoare!

Recunoaşte dreptul roţii la adevăr de rază,
Nu întreba niciodată aripa dacă vrea să zboare
Sau floarea, în ce oglindă se fardează
Şi cum se-aşterne linia orizontală pe mare!

Nu întreba apa dacă iubeşte curgerea
Cu toată liniştea sau tumultul tăcerii de piatră
Sau dacă nisipul îşi va opri vreodată scurgerea
Obligând timpul să-şi lase clepsidra la vatră!

Nu privi luna cu îngrijorarea singurătăţii,
Atunci când îşi aruncă privirile-n genune,
Sau întunericul, speriat şi cu teama eternităţii
Ce l-ar putea cădea din drepturi şi răpune!

Nu căuta înţelesuri în nerăbdarea mării de a reveni la mal
Ori în emoţia primăverii de a se regăsi în fiecare fir de iarbă!
Nu te mira de ploaia ce nu-şi oboseşte plânsul ancestral
Sau de suferinţa pietrei când vulcanii încep să fiarbă!

Nu te întreba niciodată de ce bucuria nu are umbră primară
Şi se nasc fluturi în sufletul tău când lumina cade pe flori!
De ce iubirea e un curcubeu cu gust de ploaie de vară,
Iar sufletul curge ca un râu spre Dumnezeu, sfidând scutul de nori!

Zâmbeşte când fluturii te ating cu aripa, indiferent de ani,
Căci bucuria lui înseninează chipul şi aduce în  suflet alinare!
Nu te mira că parcul cu candelabre de castani
Furişează pe aleile inimii întrebări de felinare!

Fii copleşit de frumuseţile ce-ţi bântuie adâncul, rând pe rând!
Strânge în tolba minţii şi nu lansa săgeţile de gând,
Când mirarea te încremeneşte în faţa frumuseţii ca idee,
Iar frumuseţea se acunde în ochii sau în trupul ideii de femeie!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 12 decembrie

URMA DIN VIS

Spre casa părintească, maşina răsfiră decoruri hibernale,

Secerând umbra brazilor falnici cu faruri orbitoare.

Ca un strigăt de revoltă, gândul meu atacă garnizoane spaţiale,

Zorind cu lasere de dor, spre steaua cea mai strălucitoare.

Desfrunziţi, copacii defilează prin pădurea zăpezii cristaline,

Într-o paradă tăcută, împerechind veşnicia plină de surprize.

Din orga ţurţurilor de gheaţă, amintirile plâng şi umplu golurile, pline

De lacrimi reci şi blânde, înnodate în lungi şi alcaline reprize.

Mi-ar înaripa vise în nopţile duioase, dar istovite şi bolnave,

Dacă fluturii pufoşi de nea ţi-ar atinge chipul tău într-un alint.

Şi-aş şti atunci că, într-o sfântă mângâiere, mâinile-ţi suave,

Pentru o clipă, s-ar odihni alunecând prin părul meu de-argint.

Prelungind visul, în gândul de gardă, imagini tăcute îmi apar,

Iar lângă tâmpla iernii, inima îmi plânge de bucurie.

Aş vrea să-i ating al ei gravitaţional şi miraculos dar,

Dar ne desparte un coridor tiranic şi o galactică veşnicie.

În sufletul meu, iarna aprinde lacrimi, fulgi de sânge spulberând.

Până la despărţirea trupului de umbră, în ghearele iernii voi rezista.

Voi răscoli ecouri de spaţii, mai vaste şi mai pustii ca oricând,

Pe aleile înfundate, numai să zăresc măcar o urmă de-a ta.

Te văd cum strângi zăpezile în faţa casei cu pridvor.

Eşti ninsă mereu, în visul meu de-acum şi-n amintirea mea.

Sufletul te caută prin zăpada rece, copleşit de munţii de dor,

Să-ţi mai sărute măcar o singură dată urma din aceanul de nea.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O decembrie

FULGUIALA TĂCERII

Acum, când lumea dă în clocote de sărbătoare,
Gândul meu tânjeşte rătăcind printre zări şi mă doare
De când povestea ce se dorea incendiarul răsărit de soare
A tras fermoarul clipei, dar, cu siguranţă, nu moare,
Iar eu nu înţeleg şi continuu să mă întreb: de ce oare?

Iarna mărşăluieşte cu paşi timizi dinspre coline.
Printre fulgi cu chipul tău, văd multe stele străine
Ce poartă glisante nopţi cu poveri către mine.
Îmbătrânind somnul, chinul, din ce în ce mai des, revine
De-atâta copleşitor dor cât mi se face de tine.

Când voi îmbrăţişa umbra coborâtă pe-ale vieţii trepte,
Îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să mă aştepte,
Chiar dacă rugămiţile mele par sau sunt inepte,
Şi spre braţele tale sfinte să mă îndrepte.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O8 decembrie

PÂINE ŞI FLORI

Chiar dacă îţi duci zilele de azi pe mâine
Şi nu ai decât doi bani, în buzunare sau în gând,
Cu unul, cumpără-ţi o bucată de pâine,
Iar, cu celălalt, orice floare de pe pământ.

Floarea este pâinea sufletului, iar pâinea trupu-ţi înfloreşte.
Înfruptându-te din ele, mai uşor, prin viaţă, poţi trece.
Cu pâine şi flori, orice suflet dăinuie şi se împlineşte.
Fără pâine şi flori, până şi iubirea rămâne mai rece.

Mută-ţi insula gândurilor dincolo de furtuni,
Cât mai departe de delta ce-n lacrimi se scaldă.
Fluviul iubirii să-ţi aducă mai multe aluviuni,
Ca iubirea să aibă, în fiecare zi, pâine caldă.

Iar dacă vrei cuiva să-i mulţumeşti,
În liniştea de azi şi, poate, cea de mâine,
Cu cerul şi pământul să te împrieteneşti
Pentru parfumul de floare şi miezul aromat de pâine.

Dintotdeauna, cerul sărută pământul prin ploaie şi nori,
Iar pământul îi mulţumeşte sărutându-l cu pâine şi flori.

Din volumul "REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O5 decembrie

AMINTIRI VISCOLITE

Florile de gheaţă din fereastră ascund urmele din privirea ta divină.

Amintirile cad înzăpezite, prinse-n joc viscolit de geruri.

Prin geamurile reci, privesc gândurile mele absente fără vină,

Ce zboară ca nişte păsări fără nume spre înalte ceruri.

La poarta gândului, bat din ce în ce mai des.

Vexat, mă întreb cum e posibi să se-ntâmple

Ca fluturii uşori de vânt pe care amintirile îi ţes

Să-mi cadă atât de greu pe-ngândurate tâmple?

Nu cred că restul zilelor îmi va fi de-ajuns

Pentru a trăi acea secundă din eternitatea

Când ţi-am îmbrăţişat ultimul tău zâmbet plâns,

În prea lumina iernii ce furişa nedreptatea.

Pe crenelurile nopţii, umblu desculţ printre cuvinte.

Nu sunt capabil să întreb, dar aştept încă răspuns.

Cutreierând cu ochii prin vitralii către zările sfinte,

Neprimindu-l, o lumină din mine s-a desprins.

Ascult glasul urmei tale şi-mi ţes timpul în vers

Şi-n fulgii pufoşi, în orga iernii hoinare plângând.

Privesc golul nopţii, când ziua încă nu s-a şters,

Pierdut pe aleile timpului mai pustii ca oricând.

În sufletul meu, iarna dantelează flori de gheaţă.

Frâng ramuri uscate să le topesc în altă viaţă.

Amintirile noastre, la pământ, se zvârcolesc

Şi nu mai pot, în gându-mi răvăşit, să le ocolesc.

Prin viaţă, cu toţii purtăm câte-o cruce,

Pe care năzuinţele se nasc sau se frâng.

Şi nu ne dăm seama cum timpul ne-aduce

S-acultăm zăpezile eterne cum plâng.

Din volumul "REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O4 decembrie