Eram un tânăr enigmatic și vânturător,
Când am slobozit drumul în necuprins
Mânjilor neastâmpărului meu interior
Care, de-atunci, sunt tare greu de prins.
Am coborât muntele pe cal fără frâu
Împins de porniri crescute peste trup,
Cu foame de mare și de-al lumii râu,
Cu-ncrederea oarbă decroșată de strup.
Cu văz făr′ de răzor – vâtrej vulturit –
De multe ori nemâncat sau nehodinit,
Pe nefinitul obositorului ocean de azurit,
Drumurile și depărtările,-am ademenit.
Asemenea neguțătorilor de camelot,
Cruciș și curmeziș, am bătut lumea,
Dar n-am izbândit s-ajung peste tot;
Parte bună din ea, mai e pe lista mea.
Nu vreau să las la marginea abisului
Calul neostenit de goane al visului
Şi încă mai vreau să-i dau murgului
Din apele-mi de foc ale amurgului.
Nu cred c-am terminat de cutreierat
Și, nu de puține ori, m-am întrebat:
De ce nu reușește piciorul omului
Să-i urmeze pretutindeni gândului?
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O5 ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu