RONDELUL FULGERULUI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ciocnindu-se, norii fulgeră-n zare

Și conectează cerul cu pământul

Pe misterioasa miriapodică cărare

Ce-n bezna biciuită-și ia avântul.

Din temeiuri de metamorfozare,

Prin ploi, natura-și ține cuvântul

Ciocnindu-și norii, fulgeră-n zare

Și conectează cerul cu pământul.

Spintecat de-adânca străfulgerare,

Ca un om istovit, oftează vântul;

Uneori, cineva sau ceva dispare

Neantizându-și deznodământul.

Ciocnindu-se, norii fulgeră-n zare...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 31 ianuarie)

RONDELUL FLĂCĂRII

Doar o scânteie, pe lume,-o aduce,

Statutul de energie pură,-și asumă,

Fecundată de vânt, se reproduce,

Iar măreția apei sensu-i subsumă.

Jocul de umbre pe care-l produce

Tot mai multe-nțelesuri însumă;

Doar o scânteie, pe lume,-o aduce,

Statutul de energie pură,-și asumă,

Cu trupu-i fierbinte, totul sugrumă,

Doar în cenușă, eternitatea seduce;

Cu cât înflăcărarea-i se consumă

Se-apropie tot mai mult de cruce,

Ca o scânteie, se stinge, se duce...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 3O ianuarie)

RONDELUL ETERNULUI MINERAL

Chiar modelată cu dalta de vânt

Sau cu stăruința picăturii de apă,

Tăcuta piatră ni-i leagăn și mormânt

În care toată lumea poate să-ncapă.

Canonită să stea de veghe pe pământ

Și veșniciei să-i țină drumul la capă,

Chiar modelată cu dalta de vânt

Sau cu stăruința picăturii de apă.

Când aripile uitării se desfac-în-avânt,

Izvorul amintirilor, din piatră, s-adapă;

Păstrează tăcerea de dincolo de cuvânt

Și nu-și-nchide niciodatꞌ a sa pleoapă,

Chiar modelată cu dalta de vânt...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 28 ianuarie)

RONDELUL UNIRII

Așa să ne-ajute Dumnezeu
La ceas de mare sărbătoare!
Să ne-ntoarc-al sorții alizeu
În limitele vechilor hotare!

Să revelăm rădăcinile primare,
Să le-ancorăm în lumină mereu!
Așa să ne-ajute Dumnezeu
La ceas de mare sărbătoare!

Să arcuim jinduitul curcubeu
Pe glia cândva sfințită de sudoare!
Să renaștem, oricât ar fi de greu,
În matricea virtuților funciare!

Așa să ne-ajute Dumnezeu!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 24 ianuarie)

NUANȚE ADÂNCI (poem în strofe haiku)

Amurg de Gerar;
În oglinda lacului,
Privește luna.

Sub cerul nopții,
O lume fascinată
De privirea ei.

Murmură vântul;
Îl acompaniază
Corul de stele.

Cu ochii lucind,
Urletul lupilor albi
Dinspre pădure.

Roiesc în văzduh
Spaime din alt univers
În contul iernii.

Pe crugul cosmic,
Îngenunchează clipe
Fără de răgaz.

Printre ecouri,
În ochii vremurilor,
Lacrimi de viață.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 25 ianuarie)

RONDELUL MINCIUNII

Pornită din stadiul de exagerare,
Minciuna-i o ficțiune interesantă
Construită cu multă premeditare
S-opună adevărului altă variantă.

Inventată-n scop de-autoapărare
Sau de ieșire dintr-o fază jenantă,
Pornită din stadiul de exagerare,
Minciuna-i o ficțiune interesantă.

Viața ne-arată alt adevăr de stare
– Idee, pare-se, tot mai pregnantă –
Minciuna și politicienii fac grătare
Într-o coabitare tot mai repugnantă

Pornită din stadiul de exagerare.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 23 ianuarie)

VIAȚA CA O CĂLĂTORIE PRIMEJDIOASĂ

Orice gând, sau relaţie, sau vis, sau experienţă,

Însăşi viaţa, în ansamblul ei sau pe zilnice porţii,

E-o călătorie iniţiatică în drumul spre sapienţă

Care se măsoară-n acumulări, amintiri şi emoţii.

De cele mai multe ori, dificilă şi incredibil de crudă,

Plină de zboruri riscante, cu-ameninţări, împovărată,

Cu obstacole-ascunse, aparent, să ne facă-n ciudă,

Cu destinaţii necunoscute şi finalitate neanticipată.

Fragili emoţional, în iremediabila noastră credulitate,

Greşim imaginându-ne c-avem asupra ei controlul;

Jucăm rolul călătorului cu condamnabilă superficialitate

Ca şi cum ne-ar aparţine în totalitate și pentru totdeauna rolul.

Presărată cu multă suferință și prigoană,

Întreaga noastră călătorie are un divin temei

Având ca punct de plecare propria persoană,

Iar, ca destinaţie, o variantă îmbunătăţită a ei.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 22 ianuarie)

DANSATOR ÎN VÂRTEJUL GÂNDURILOR

E liniște-n jur.

La umbra nopții, chiar și soarele se-odihnește.

Tăcerea a pus ochii pe mine stând de veghe.

E odihnită; nu vreau să mă cert cu ea.

Cum floarea-soarelui întoarce privirea spre răsărit,

recunoscătoare față de lumina care i-a dăruit petale noi din raze,

tăcerea ascultă dincotro bate gândul.

Uneori, îi simt îngrijorarea:

,,Au început să se-ngrămădească gândurile.

Vin vremuri însemnate!

Nici vremea, nici vremurile nu mai sunt ca altădată;

ne modelează ireversibil!

Fiecare gând trebuie atent supravegheat;

nu știi niciodată ce surprize poate-aduce

și când poate să-ți dea un bobârnac.”

Adevărat:

,,Pune presiune pe acel loc frumos,

dar imposibil de vizitat – trecutul,

bate ritmul prezentului,

în el, stau ascunse toate tainele viitorului...”

Pe un portativ imaginar,

prin gândul din gând,

în timpul sonor al tăcerii și-al sferelor,

dansez în vârtejul gândurilor.

Ce mă îngrijorează

e răstimpul dintre gânduri!

Chiar dacă oferă cugetului o pernă moale,

prezența lui răsucește capete de-ngrijorare;

ca și când nu ar mai fi nimic de spus,

sparge zidul sonic al tăcerii

și privește încotro ar trebui să bată următorul gând

cum lanul de valuri,

încotro bate vântul.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 22 ianuarie)

RONDELUL MIRAJULUI

Chiar dacă totu-i relativ

În această lume de miraj,

A triumfa presupune curaj

Și-un feedback confirmativ.

Iluzii, în al vieții anturaj,

Se vând în mod speculativ,

Chiar dacă totu-i relativ

În această lume de miraj.

Fericirea însăși e-un ecleraj

Pe ecranul vieții limitativ

Ce se proiectează imaginativ

Într-un simplu scurtmetraj,

Chiar dacă totu-i relativ.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 21 ianuarie)

NECUVINTE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare.

Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.

Ea a întins spre mine talazul ca un braț.

Eu am întins spre ea brațul ca un țărm.

Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate

și m-a-ncercat cu descurajare

și-o viață prea singură.

Eu am înfruntat-o cu tenacitate și

m-am ales cu o fărâmă de speranță

ca o măsură preventivă.

Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârșit

a temnițelor albastre.

Eu îi sunt dator cu un strop de-nțelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale.

Paradoxal, ea, liniștea dintre malurile mele.

Eu am trecut prin ea.

Ea a trecut prin mine.

Eu simțeam cum urcă sângele meu precum fluxul.

Ea, cum mi se scurge sufletul ca refluxul.

Eu, proră de corabie

care-și face rondul de viață

în unduirea vesperalelor hore tălăzuite.

Ea, deschizătoare de orizonturi

la-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,

ea a rămas o lume de-nceput,

rece și atotcuprinzătoare.

Eu, cu inima înflăcărată,

veșnic îndrăgostit.

Înfiorând țărmul,

ea este același sărut funciar de creație divină.

Uitând de suferințele toate,

eu rămân țărmul

care-i dorește sărutul generator de lumină.

Poarta țărmului a rămas deschisă.

Prin ea, prezentul se-afundă-n trecut;

încă, mai reverberează ecoul primului val.

În amurgul de nacru,

reperând hublouri crepusculare,

amintirile sortează nisipul clepsidrei

pătrunse de timpul scurs în talazuri.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 2O ianuarie)

POEM LIRIC HAIKU

Faptele noastre,
Oricum și oricât ar fi
De renumite,

Se sting în moarte
Cum gândurile toate
Sunt hărăzite.

Numai vorbele
Înțelepte dacă sunt,
În vers rostite,

De harul muzei,
La viață fără moarte,
Pot fi menite.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 19 ianuarie)

RONDELUL ALPINISTULUI

                                                             Motto:

,,Fără riscuri, nu e luptă.

Fără luptă, nu e viață.”

Fridtjof Nansen

Năzuind spre piscurii argintii

Unde nici vulturi nu se-avântă,

Începe transformarea sfântă

Spre cel ce-n viață vrei să fii!

Te ia cu spaima cosmică la trântă

Și neantul pândind pe la răspântii,

Năzuind spre piscuri argintii

Unde nici vulturi nu se-avântă!

Spre culmea vieții steagu-mplântă

Cu frumusețea propriilor impresii,

Căci numai cu voința neînfrântă

Te-oi transforma-n ce-ai vrut să fii

Năzuind spre piscuri argintii!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 18 ianuarie)

RONDELUL UNUI VIS DE IARNĂ

Copiii toți au început să creadă

În visul alb al nopților de iarnă,

Azi noapte, după-ntâia zăpadă

Pe care cerul a purces s-o cearnă.

Când au văzut cum, în ogradă,

Îngerii luminoși se re-ntoarnă,

Copiii toți au început să creadă

În visul alb al nopților de iarnă

Și-n povestea omului de zăpadă

Pe care niciun viscol nu-l răstoarnă

Căci scutierii sar, la prima goarnă,

Să-l apere de hibernala canonadă.

Copiii toți au început să creadă.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 17 ianuarie)