Dospita arșiță barbară încă mai aurește lanul de grâu.
Macii-l însângerează. Amurgul pare-un peisaj de front.
Copacii-și țin tot mai greu podoaba de frunze în frâu.
E semn că toamna se-apropie-n goană de-orizont.
Un dor pribeag, în mreaja unui gând, m-ademenește
Pe când văzduhul ochilor izvodește juvenile sclipiri;
Scrutez sărat mirificul decor sculptat dumnezeiește
Și,-n sufletul meu, amurgul se-mbină cu-amintiri.
În loja de foc a amurgului încă incandescent
Sărutat de clocotul macilor mereu îndrăgostiți de viață,
Mi-aduc aminte când adulmecat de-un dor adolescent
Am părăsit pentru întâia oară câmpia cu fâneață.
Cu linia vieții începută-n vară, de mare, mare iubitor,
Mă simt împlinit cu creasta talazului marin în piept
Chiar dacă, nu de puține ori, mi-a dat albastru fior,
Unduirea lanului de valuri în clocot nu pot să-i reiept.
(Constanța,
2O17, 31 iulie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu