Amurgul
ftizic scuipă chemări însângerate.
Pleoapa
timpului pune șaua pe grumazul spațiului de lumină.
Atras
de freamătul copitelor,
centaurul
se pierde-n herghelia vieții.
Gloabele-și
dau aere de pur-sânge
și
nechează prin caii-putere.
Câmpul
de maci își tremură hipnotic umbra roșie.
Din
cuibarul nopții,
peste
cetatea de sticlă și oțel,
se
ridică nomade păsări răpitoare.
Sub
viforul somnambul al vieții,
singurătate
urlă ca un lup flămând.
Când
auzi lucrurile confesându-se,
gândurile
pribegesc semantic pe granița condiției umane;
între
real și virtual, tulburându-i liniștea.
,,Quo vadis, Don Quijote?
De ce ți-ai scos armura, tu,
care ți-ai dorit dintotdeauna gloria?
,,S-au schimbat vremurile.
Nimeni nu mai însămânțează mori de vânt.
Soarta mea a devenit minoritară.
Macii trec direct în sânge...”
Printre
stele flămânde,
multe
gânduri;
chiar
dacă sunt invizibile,
unele
dintre ele ar putea primi o notă crudă.
Mare
grijă; depărtările se îngustează;
În
ropotul nezăgăzuit al timpului,
lăcomia
de aripi ține loc de desperare...
(Drobeta-Turnu
Severin, 2O17, 12 iulie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu