Ispita

Revărsându-și candela divină,

regina nopții se plimba-n rochie-nflorată;

sub adierea anevoioasă a vântului,

arunca valuri de umbre somnambule pe pereți...

Pipăindu-ți frăgezimea coapselor de mătase,

ochii îmi susurau prin sânge spre largul tău;

cum valul îndrăgostit de barcă se visează siaj,

de pe umărul fluxului,

te vedeam aplecată languros deasupra realității

cu apa răcorindu-ți creasta sânilor înmuguriți sub luna nouă...

Un duh ademenitor își încălța urmele cu gândurile mele.

Blestemat să mă bucur chiar și-atunci când pătimesc,

mi-era teamă să mă răzgândesc și să pătimesc mai mult!

De ce nu-mi poruncești s-aprind lumina neîntârziat?

Să m-arunc în necunoscut,

în hamuri de timp, să-mi pun neliniștea,

să dau foc sângelui...

cu fiece tic-tac de cenușă,

să caut drumul către pasărea Phöenix

chiar dacă iadul îmi va ține calea.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O6 iulie)