MARE NOSTRUM

Integrând în (sub)conștient ultramarinul,

de mare nu te vindeci

nici măcar disperat de epave

în cartul nopților tâlhărite de stele

cu adâncul plin de cicatrici.

Din moment ce marea începe din noi,

avem suficient temei,

să spunem că suntem rațiunea ei!

Legănat în marea interioară

– corpul cu peste 75 la sută apă –

acolo sălășluiește sufletul.

Adăpându-se din unda mării,

sufletului i se face tot mai sete;

mai puternică decât piatra,

modelând-o cu dalta valului,

marea-și caută în permanență sufletul pereche;

prin oglinda ei,

te privesc și cerul

și pământul:

forma supremă a dialogului!

Când sub cerul fosforescent,

se lasă seara-n vis,

un albatros deschide hubloul;

entuziasmul tânăr și năvalnic

electrizează spiritul și trupul;

nechează sub copite

sirepe herghelii albe de spume,

la țărmul canonicei ispite,

potolindu-și goana;

după o acostare morală,

simți sărutul conspirativ al cântecului de sirenă...

Până când?

Până când,

de pe copastia ultimului gând,

umbra amintirii va naufragia

în decorul binecuvântat de Poseidon!

Până la ultimul val

ce pipăie pe-ntuneric picioarele

și ultimul fir de nisip

care aprinde zâmbetul liniștii profunde.

(Bacău, 2O17, 28 iulie)