VIAŢA CA O PÂNZĂ DE PAING

Viaţa-i marea taină închisă în cetatea-adăpost de pândă,

Construită de un păianjen elegiac şi rătăcitor, dar omniprezent

Care-şi decoltează în permanenţă ţesătura flămândă

Agăţat de marginile nopţii, aparent, inofensiv şi aproape transparent.

Captivi vrăjiţi în spirala zborului spre o lume veşnic nouă,

Pipăim spaima universală din insectarul planetar, în care vibrează

Clipele – demoni de nacru în regatul boabelor de rouă,

Prinşi în leagăn de mătase, pe care zorii dimineţii îi perlează.

Ne risipim în griji, în lucruri mărunte, ne-nfundăm,

Pierdem esenţialul despre lume, într-o condamnabilă inerţie,

Gravitaţional, mizăm pe uitarea trecutului şi confundăm

Pânza de păianjen cu o imensă plasă de protecţie.

În drumul spre casă, ademenind tremurul unei stele cu zborul,

Lacrimile rămân atârnate în hamacul de culoare cenuşie;

Abia atunci, când, în lentila lor salină, se  oglindeşte ţesătorul,

Realizăm că pânza de păianjen nu este plasă de protecţie.

Resemnarea ne mângâie sosirea. În ultimă instanţă,

Contribuim la firul timpului cu propria substanţă.

Bucureşti, 2O16, 21  august