DEFĂIMAREA LINIŞTII

Viaţa manipulează sunetele la nivel cuantic;

deformându-le, ele devin confuze.

În această geometrie, reformalizată semantic,

gândurile cad sub unghiuri tot mai obtuze.

Căscând lacom gura ca un hău,

spaţiul devine inconsistent în jurul tău;

din nestăpânit, timpul devine incoerent,

se uită pe sine şi te preferă indiferent.

Astfel,

în căuşuri de suflet, în  mod independent,

se creează şi se menţine o ne(o)linişte culturală,

pe care, cu încolţită şovăială,

într-un final, o raliem inconştient.

În această stare de linişte (defăi)mată,

percepem fără critică

tot ceea ce (s)curge pe ecranul vieţii.

Trăim vremuri de suferinţă sufletească, de restrişte,

în care consumăm prea multă linişte 

pentru a supravieţui;

ne rămâne prea puţină pentru a trăi.

Până la capăt de drum,

neliniştea devine drum în sine,

pe care-l parcugem cu paşi de vasal

spre (ne)înţelesul adânc al renunţării,

abisal,

în singura lume care ne încape deplin

şi ne rupe de orice zâmbet senin.

Liniştea liniştii defăimate este tot linişte

care stinge flacăra dorinţei;

doar în ecou,

încă mai răzbate

glasul şoptit.

Bucureşti, 2O16, 2O  august