DESTIN(S)

La naşterea primei secunde care îndoaie răsăritul,

primul foton din vârful suliţei de lumină

este începutul oricărui sfârşit.

Încet,

lumina se dilată,

mângâie cerul cu aripi de vulturi,

aleargă-n deşert ca o reptilă ...

şi iese afară din timp.

Crezând că abisurile sunt doar de circumstanţă,

păianjenul descântă lumina stropilor de rouă ...

am crezut în speranţă

înainte ca soarele să se scurgă-n umbra sălciilor plânse.

Am început să cred în destin

după ce ploaia şi-a spus povestea,

marea,

cu suspinul dedat la văzduh,

ştergând cu nori toate drumurile cerului,

mi-a refuzat o clepsidră cu frână

să iau curbele curcubeului mai lin ...

iar amurgul mă alunga

chemându-mă să vin.

Cu destinul nu-i bine să te pui

agresându-l cu întrebări incomode;

nu te avertizează când trebuie să-ţi îmbraci armura,

poate face oricând chintă roială ...

o pană frântă preface zborul în presupunere.

Acum, sunt mai destin(s);

la tâmple mai nins,

încercând să pun un semn

la intersecţia cumpenei

unde nimeni nu lasă sticla plină,

am învăţat să trec prin marele timp

purtând în ochi toate mările

într-o singură lacrimă.

Bucureşti, 2O16, 29 august