M-am născut pe plaiul de dor al limbii
române,
Pe care nu l-am părăsit niciodată din
inimă sau gând,
Şi fiecare celulă a fiinţei mele este
şi va rămâne
Plămădită din al său duios şi hipnotic
cuvânt.
Pe distanţa dintre inimă şi suflet,
într-un vis-ecou,
M-am întâlnit cu regele graiului
românesc sub soare;
Într-un ritual firesc, domnul Eminescu
mi-a făcut cadou
De la lacătul limbii străbune, o cheie
de mare valoare.
Ca sumă a celor mai armonioase sunete
din univers,
E o rugăciune care, rostită, iradiază
sensuri de lumine;
Îi dau dreptate lui Vieru, care spunea
în dulcele său vers,
„Că întreaga
natură a ostenit la zidirea limbii române.”
Ca portavoce a întregii noastre
conştiinţe milenare,
Icoană a neamului meu, vreau să-mi
rămână,
La care să mă închin pios cu fiecare
înserare
Şi-n vecii vecilor, în sfânta mea rostire română.
Îi cer iertare dumnezeului limbii
române:
Uneori, am păcătuit sângerându-i
cuvântul;
Viaţa-mi va curge, dar spiritul ei va
rămâne
Şi va dăinui, în tăcerea mea,
răstignindu-l.
Bucureşti,
2O16, 3O august
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu