DULCE NOSTALGIE

Zilele-şi preschimbă lumina în armonice fragile,

Îşi potrivesc culorile în magica timpului oglindă;

Cu o paletă infinită de irizări, îmi ţipă în pupile

Când gândul unei noi toamne, discret, mă colindă.

Ca un dangăt de clopot, a trecut această vară,

De parcă ar fi avut existenţa condamnată;

Nostalgic, o descopăr aievea-n prag de seară

Când amintirea-i îşi alungeşte umbra întomnată.

De la această vară exuberantă, am învăţat să fiu

– Lecţie de viaţă limpede ca bobul de rouă –

Chiar contopindu-mă cu nemărginitul ruginiu,

Ca niciodată, mai pregătit pentru o toamnă nouă.

De la care, inevitabil, voi acumula simptomatic

Nostalgia pentru inocenţa primăverilor trecute

Ca un sentiment cu asupra de măsură dilematic

– Prototip antologic al vieţii mereu renăscute. 

Am cumulat în viaţa mea o nesfârşită nostalgie

Ca o punte de legătură între durabil şi efemer;

Chiar dacă nimic pe lume nu e dăruit cu veşnicie,

Numai aşa, timpului, să se-toarcă, pot să-i cer.

Bucureşti, 2O16, 31  august

DULCEA ROSTIRE ROMÂNEASCĂ

M-am născut pe plaiul de dor al limbii române,

Pe care nu l-am părăsit niciodată din inimă sau gând,

Şi fiecare celulă a fiinţei mele este şi va rămâne

Plămădită din al său duios şi hipnotic cuvânt.

Pe distanţa dintre inimă şi suflet, într-un vis-ecou,

M-am întâlnit cu regele graiului românesc sub soare;

Într-un ritual firesc, domnul Eminescu mi-a făcut cadou

De la lacătul limbii străbune, o cheie de mare valoare.

Ca sumă a celor mai armonioase sunete din univers,

E o rugăciune care, rostită, iradiază sensuri de lumine;

Îi dau dreptate lui Vieru, care spunea în dulcele său vers,

„Că întreaga natură a ostenit la zidirea limbii române.”

Ca portavoce a întregii noastre conştiinţe milenare,

Icoană a neamului meu, vreau să-mi rămână,

La care să mă închin pios cu fiecare înserare

Şi-n vecii vecilor,  în sfânta mea rostire română.

Îi cer iertare dumnezeului limbii române:

Uneori, am păcătuit sângerându-i cuvântul;

Viaţa-mi va curge, dar spiritul ei va rămâne

Şi va dăinui, în tăcerea mea, răstignindu-l.

Bucureşti, 2O16, 3O  august

DESTIN(S)

La naşterea primei secunde care îndoaie răsăritul,

primul foton din vârful suliţei de lumină

este începutul oricărui sfârşit.

Încet,

lumina se dilată,

mângâie cerul cu aripi de vulturi,

aleargă-n deşert ca o reptilă ...

şi iese afară din timp.

Crezând că abisurile sunt doar de circumstanţă,

păianjenul descântă lumina stropilor de rouă ...

am crezut în speranţă

înainte ca soarele să se scurgă-n umbra sălciilor plânse.

Am început să cred în destin

după ce ploaia şi-a spus povestea,

marea,

cu suspinul dedat la văzduh,

ştergând cu nori toate drumurile cerului,

mi-a refuzat o clepsidră cu frână

să iau curbele curcubeului mai lin ...

iar amurgul mă alunga

chemându-mă să vin.

Cu destinul nu-i bine să te pui

agresându-l cu întrebări incomode;

nu te avertizează când trebuie să-ţi îmbraci armura,

poate face oricând chintă roială ...

o pană frântă preface zborul în presupunere.

Acum, sunt mai destin(s);

la tâmple mai nins,

încercând să pun un semn

la intersecţia cumpenei

unde nimeni nu lasă sticla plină,

am învăţat să trec prin marele timp

purtând în ochi toate mările

într-o singură lacrimă.

Bucureşti, 2O16, 29 august

APROAPE TOTUL DESPRE NIMIC

             

Aproape totul despre nimic

             

- Ce faci? Întreb un ocazional însoţitor.

- Nimic. Îmi răspunde cu un aer elitist.

- Trebuie să fie foarte greu şi … obositor!

- Este, dar … am devenit … specialist.

Şi continuă pe un ton … filozofic:

- Acum, ştiu cam totul despre nimic:

Face parte din lanţul meu antropic

Ce,-n astă viaţă, mi-a fost hărăzit karmic.

Gândindu-mă că viaţa-i o comedie la rece

În care omul se comportă iraţional de animalic

Şi,-n numele raţiunii, e în stare de orice,

Ar putea fi în stare şi de acest … nimic tainic.

Aşadar, neştiind nimic despre nimic,

Îl întreb cu … nedisimulată sfială

Ca să scot de la el măcar … un pic:

- Şi cum se manifestă această oboseală?

- E o suferinţă atemporală

Ce se manifestă pe … faţă

Ca o boală aproape mortală

Din supradoză de  … viaţă.

Şi continuă pe acelaşi ton:

- E aproape un … canon

Pentru mai mulţi ani pe aţă;

Condiţie sine qua non:

Evitaţi excesul de … viaţă!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 25 august

VIAŢA CA O PÂNZĂ DE PAING

Viaţa-i marea taină închisă în cetatea-adăpost de pândă,

Construită de un păianjen elegiac şi rătăcitor, dar omniprezent

Care-şi decoltează în permanenţă ţesătura flămândă

Agăţat de marginile nopţii, aparent, inofensiv şi aproape transparent.

Captivi vrăjiţi în spirala zborului spre o lume veşnic nouă,

Pipăim spaima universală din insectarul planetar, în care vibrează

Clipele – demoni de nacru în regatul boabelor de rouă,

Prinşi în leagăn de mătase, pe care zorii dimineţii îi perlează.

Ne risipim în griji, în lucruri mărunte, ne-nfundăm,

Pierdem esenţialul despre lume, într-o condamnabilă inerţie,

Gravitaţional, mizăm pe uitarea trecutului şi confundăm

Pânza de păianjen cu o imensă plasă de protecţie.

În drumul spre casă, ademenind tremurul unei stele cu zborul,

Lacrimile rămân atârnate în hamacul de culoare cenuşie;

Abia atunci, când, în lentila lor salină, se  oglindeşte ţesătorul,

Realizăm că pânza de păianjen nu este plasă de protecţie.

Resemnarea ne mângâie sosirea. În ultimă instanţă,

Contribuim la firul timpului cu propria substanţă.

Bucureşti, 2O16, 21  august

DEFĂIMAREA LINIŞTII

Viaţa manipulează sunetele la nivel cuantic;

deformându-le, ele devin confuze.

În această geometrie, reformalizată semantic,

gândurile cad sub unghiuri tot mai obtuze.

Căscând lacom gura ca un hău,

spaţiul devine inconsistent în jurul tău;

din nestăpânit, timpul devine incoerent,

se uită pe sine şi te preferă indiferent.

Astfel,

în căuşuri de suflet, în  mod independent,

se creează şi se menţine o ne(o)linişte culturală,

pe care, cu încolţită şovăială,

într-un final, o raliem inconştient.

În această stare de linişte (defăi)mată,

percepem fără critică

tot ceea ce (s)curge pe ecranul vieţii.

Trăim vremuri de suferinţă sufletească, de restrişte,

în care consumăm prea multă linişte 

pentru a supravieţui;

ne rămâne prea puţină pentru a trăi.

Până la capăt de drum,

neliniştea devine drum în sine,

pe care-l parcugem cu paşi de vasal

spre (ne)înţelesul adânc al renunţării,

abisal,

în singura lume care ne încape deplin

şi ne rupe de orice zâmbet senin.

Liniştea liniştii defăimate este tot linişte

care stinge flacăra dorinţei;

doar în ecou,

încă mai răzbate

glasul şoptit.

Bucureşti, 2O16, 2O  august

VIAŢA CA O TRANSĂ COTIDIANĂ

Într-un exerciţiu continuu, creativă şi promiţătoare, uneori, ternă,

Viaţa este o enigmă însufleţită care deschide poarta

Aventurii probabilistice, spre recurenţa eternă,

Oferind, în mod subconştient, imperativul de-a accepta soarta.

Toată viaţa purtăm cătuşele timpului cu umilinţă

Şi trăim periculos ofensiva mecanismului de argilă.

În speranţa de eliberare, suferim hipnotizaţi de neputinţă;

Robiţi de ispite mărunte, suntem captivi, într-o libertate fragilă.

În timp ce facem proiecţii despre reînnoirea sinelui,

Viaţa ne avertizează că amintirile nu suportă erată,

C-a mai trecut o noapte, prin cântecul din zori al cocoşului,

Iar obişnuinţa cu moartea, prin somn, ne-o arată.

Cu deznădejdi şi răni deschise, tranşă după tranşă,

Viaţa ne consumă şi nu ne mai oferă încă o şansă;

Asfixiaţi de cenuşiul fabulos, ne prăbuşim în avalanşă

Eterni amnezici într-o eternă transă.

Am pregătit pentru report regrete şi melancolie

Ce-am strâns în viaţa pământeană şi ne-apasă

Provocarea catapultelor de aripi pentr-o vrie

În trasa unei transe pentr-un alt ... acasă.

Bucureşti, 2O16, 19  august

EU SUNT ŞTAFETA STRĂMOŞILOR MEI

Setea de viaţă îmi întreţine foamea ontologică;

Car cu mândrie pe tălpi geografia lutului natal;

Fiecare pas, purtându-mi instinctul de muntean voievodal,

Pasional, îmi însângerează drumul cu plasma genealogică.

Am fost înscris la cursa vieţii sub sacru legământ.

Nu mă consider învingător – o spun fără lamentaţie,

Dar pot câştiga pe alte meleaguri sau în altă generaţie;

Ar fi prea simplu ca această cursă să se consume doar pe Pământ!

În mine, s-au întâlnit, se dăruiesc şi trăiesc toţi strămoşii mei;

Într-o permanentă stare de comparaţie, joc rolul de ştafetă,

Pe care Regizorul atent o va preda urmaşilor, cu etichetă,

După o cursă dificilă şi discretă, dar nu lipsită de temei.

Acest maraton cu multiple sinuozităţi, dar reguli clare,

Nu este altceva decât un album genetic al urmelor paşilor;

Dizolvată în seva perenităţii veşnice din viaţa urmaşilor,

În el, îmi voi arhiva nemurirea, de voi preda ştafeta-n bună stare.

Bucureşti, 2O16, 16  august

VIAŢA CA UN INTERLUDIU

Prolog al prezentului, profet şi făclie la uşa viitorului,

Pe orbita cercului imaginar, trecutul nu poate fi niciodată epuizat;

Prin el, se legitimează amintirile şi regretele din viaţa oricui,

Pătrunzând adânc, prin intimitatea prezentului, spre viitorul scos la mezat.

Regretând sau aşteptând, viaţa cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor;

Între ele, există prezentul – un spaţiu foarte mic de vodevil –

În care recurgem la ce-a fost şi la ce va fi, în mod surprinzător,

Slujind drept justificare că trăim. Dau dreptate lui O′Neill .

Trăim prezentul în mod reflex, fără capacitatea de a-l stăpâni,

Pendulând între două nostalgii disjuncte, cu asupra de spor:

Nu reuşim să experimentăm învăţăturile din trecut, aduse la zi

Şi, nici măcar prin vise, nu putem să investim în viitor.

Pentru noi, prezentul este o imperceptibilă prefaţă,

Dar, un interludiu prelungit la infinit, pentru viaţă.

Diferenţa specifică este simbolul lui Don Quijote:

Noi ne însămânţăm ogorul gândului cu mori de vânt

Pe care le înveşmântăm în pale sofisticate pe post de redingote;

Viaţa, măcinând seminţele norilor, răspândeşte făina luminii pe pământ.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 august

VIAŢA CA O PICĂTURĂ DE APĂ

Izvorâtă din argila gândului, vă (s)curg o mică veste:

Când viaţa se rostogoleşte, matematica este doar o poveste;

O picătură, plus o picătură, plus altă picătură, plus ... oricât

Nu fac „n” picături, ci o picătură mai mare şi atât.

Nu avem nevoie de teorii şi nici de sapă

Să confirmăm că viaţa s-a născut în apă.

Priveşte orice picătură de apă, proiectată!

Şi vei fi uimit să vezi cât e de populată:

Drame mari de ambuscade, urmăriri şi evadare,

Triumf şi tragedie la scara vieţii primare.

N-ai cum să poţi descrie şi nici cum să-nţelegi

Că-n orice picătură de apă, e povestea unei vieţi întregi.

Fiecare poveste este o altă picătură, prin urmare,

Nu toate picăturile sunt la fel de sărate, în mare.

În Univers, fiecare picătură de apă contează;

Prin ea, eternitatea se naşte şi se arhivează.

Doar ca să intuieşti ce-nseamnă marea vieţii cu adevărat,

Priveşte, reflectate-n bobul de rouă, zarea şi ceru-nstelat!

Lucind solar prin orice misterioasă ceaţă,

Sinele divin este dincolo de orice limită:

Stropul de apă şi stropul de viaţă

Sunt fenomene identice, nu doar se imită.

Bucureşti, 2016, O6 august

VIAŢA CA O TAINĂ SFÂNTĂ

Deasupra tuturor lucrurilor, există o taină care tace;

Sub orice pâlpâire, mocneşte o lumină expresivă,

Pe care n-o găseşti decât într-o singură arhivă

La care nu avem acces, oricine-am fi şi orice-am face.

Aşa cum realitatea este a irealităţii sumară haină,

Flacăra vieţii se aprinde şi se stinge în necunoscut;

Şi nu se află niciun om care să fi desfăcut

Lacătul sub care este închisă această taină.

Pulsând scânteietor ca un licurici în noapte,

Pe fundalul eternităţii, viaţa-i un mare mister,

Pe care îl rosteşte doar sângele în şoapte

Şi-l reverberează-n ecou doar stelele pe cer.

Unii cred că formula vieţii este destul de simplă

Şi spun că ea-i doar un suflu cosmico-vulcanic;

Dar nu pot explica misterul care se întâmplă

La trecerea graniţei dintre mineral şi organic.

Alţii spun că sunt celule programate-n falanster;

Eu cred că orice teorie despre viaţă e lipsită de temei

Şi, oricât de profund am cugeta asupra ei,

Rămâne doar o taină sporită c-un mister.

Ca un prieten tainic, viaţa ne oferă toată libertatea,

Conspiră şi consimte alături de noi, apoi, ne cântăreşte ...

Merge numai înainte, în timp ce noi suntem ocupaţi cu ea

Gândind la ceea ce avem şi nu la ceea ce ne lipseşte!

Bucureşti, 2016, O5 august

VIAŢA CA O CONFRUNTARE

Nimic din tot ceea ce este ispititor de omenesc

Nu ne este indiferent sau străin în această viaţă;

Cu mii de nevăzute lanţuri, pe tărâmul lumesc,

Viaţa ne leagă de păcatele ei ascunse sau pe faţă.

Neobosită, inima ne spune ce dorinţe are,

Mintea alege din mai multe variante,

Iar trupul este terenul de confruntare

Între inimă şi minte, niciodată consonante.

În acest eteric joc neobosit de şah etern,

În această lume de rătăciri şi ataşamente,

Sub povara confruntării cu sinele intern,

Ne descoperim prin propriile experimente.

Viaţa ne (de)săvârşeşte cu firescul autorităţii imperiale,

Garantând libertatea subtilă a judecăţii „in rem”,

Ştiind că nu ne putem sustrage confruntării duale

Între ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem.

Chiar dacă am cunoscut extazul stării de iluminare,

Făcându-ne, prin urmă şi umbră, tot mai strălucitori,

În spiritul interactiv al ideii de confruntare,

Rămânem pentru totdeauna pradă şi nu vânători.

Bucureşti, 2016, O3 august

VIAŢA CA O CĂLĂTORIE PRIMEJDIOASĂ

Orice gând, sau relaţie, sau vis, sau experienţă,

Însăşi viaţa în ansamblul ei sau pe zilnice porţii

E o călătorie iniţiatică în drumul spre sapienţă

Care se măsoară în acumulări, amintiri şi emoţii.

De cele mai multe ori, dificilă şi incredibil de crudă,

Plină de zboruri riscante, cu ameninţări, împovărată,

Cu halte ascunse-n pulberea albastră, aparent, să ne facă-n ciudă,

Cu destinaţii necunoscute şi finalitate neanticipată.

Fragili emoţional, în iremediabila noastră credulitate,

Greşim imaginându-ne că avem asupra ei controlul;

Jucăm rolul călătorului cu condamnabilă superficialitate

Ca şi cum ne-ar aparţine în totalitate rolul.

Presărată cu celule însângerate pe drum de goană,

Întreaga noastră călătorie are au un divin temei

Având ca punct de plecare propria persoană,

Iar, ca destinaţie, o variantă îmbunătăţită a ei.

Bucureşti, 2016, O1 august