PRIZONIERUL UNEI AŞTEPTATE NOPŢI DE IARNĂ

Mai sobră ca oricând, înserarea pune geană peste geană.

Soarele îşi ascute dinţii şi încearcă să muşte din amurg,

Vrând să ne arate că se apropie târzielnica iarnă diafană

Să-şi cearnă strălucirea înaltului peste încremenitul burg.

Steluţă cu steluţă, cerul învăluie orizontul prăfuit într-o mantie de basm,

Chemându-mă într-o călătorie plăsmuită în lumea mirifică a zăpezilor albe.

Căzut pe mâna-mi caldă, fulgul de lumină îmi dă fiori de entuziasm

Şi-n liniştea nopţii, ascult cum cerul sărută pământul prin candorile dalbe.

Chiar dacă zăpada aceasta a întârziat la obişnuita întâlnire,

Copilul din mine vrea să-şi dezbrace inima, în plină iarnă,

Să simtă sufletul fierbinte topind primul fulg de nea, dintr-o pornire 

De bucurie a gândului peste care troiene de întrebări începuseră să se-aştearnă.

Gândurile-mi se dezmorţesc şi încolţesc în ferestrele iernii nocturne,

Apoi se pârguiesc în cuptorul încins al sufletului, rând pe rând.

Cu miracolul glisat în cristale ce curg prin undele timpului taciturne,

Iarna mi-a împlinit sublimul vis al ochilor sculptat în atelierul din gând.

Cu aripi fluturate de îngeri, iarna aceasta îmi luminează nopţile,

Aprinzându-le candela din razele oglindite de ometiţele sfinte.

Înviorează în sufletul meu trăirile şi le deschide larg porţile

Să-şi elibereze gândurile somnambule în însufleţitoare cuvinte.

Răscolindu-mi doruri, inevitabil, şi zăpada aceasta va trece.

O voi strânge în braţe până-şi va plânge lacrimile curate;

Ca,-n sufletul meu iubitor de iarnă străluminată şi rece,

Din gândurile nopţii, să crească flori de primăvară colorate.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 decembrie)

OMUL ESTE "INFINITUL SUB O FORMĂ FINITĂ"

Aşa cum albastrul
este invizibilul care devine vizibil,
cerul este infinitul
încadrat în limitele percepţiei umane.

Chiar dacă naşte frustrare,
nimic nu este mai atrăgător
decât necunoscutul
– un început de infinit curgător.

Omul este un univers mai mic, mai sfios,
dar tot univers se numeşte
fiindcă esenţa lui îl defineşte
în Universul mare şi misterios
care, undeva, la infinit, se sfârşeşte.

Nelimitat, dar, întotdeauna, înlănţuit
între limitele lui plus şi minus infinit,
veşnic, obsedat de setea de nesfârşit,
omul este infinitul într-un tipar finit.

Poposit pe o frântură de vremelnicie holdită
să-şi tragă sufletul,
el însuşi o enigmă cu infinitul înrudită,
cugetă, adesea, la eternitate în clipa trecătoare
într-o solemnitate a tăcerii înfricoşătoare.

Visele şi dorinţele îl înalţă spre infinit,
divinul din el aspiră către asfinţit,
dincolo de asfinţit, doar plutirea-l poate însufleţi,
iar infinitul desăvârşeşte sensul întregii sale vieţi.

Omul are sufletul infinit
cu detalii indefinibile;
despre existenţa sa,
nu lasă urme vizibile.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 28 decembrie)

VIS DE IARNĂ NEDUMERIT

Totul în jur era ireal de cunoscut;

Simţeam o atingere uşoară pe obraz,

Sufletul meu părea un nou născut

În liniştea ce se oglindea în extaz.

Cu ochi scânteietori, o tânără florăreasă

Înfrăţea diamante pe ramurile salciei

Şi îmbrăca omuleţi în rochii de mireasă

Punându-le în priviri ambiţia veşniciei.

Cu suflul puternic al plămânilor săi uriaşi,

Vântul lega maluri devenindu-mi complice;

Desenam pe lacul morii arabescuri de paşi

Din care se zămisleau infăţişări mitologice.

Multiplicam statura-mi fragedă prin nămeţi;

Sub trupul fierbinte, încet, zăpada se topea.

Comparam urmele cu umbra plopilor semeţi

Încercând să le cântăresc vârsta şi înălţimea.

Săniuţa din feericul vis se poticneşte deodată;

În geana dimineţii, despic zarea albastră cu privirea:

S-a cam stricat maşinăria zăpezilor de altădată!

Izvorul iernilor frumoase îmi inundă amintirea.

Când părul ţine de iarnă s-amintească

Şi câmpul nu-i înveşmântat în dalbul fior,

Zăpada rămâne acea dorinţă sufletească

Ce nu moare niciodată-n universul interior.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 27 decembrie)

ÎN SEARA ASTA

Chiar dacă ferestrele nu mai înrămează ninsori,

Prietene drag, cu gândul meu dalb, te cuprind,

Mă alătur luminoaselor grupuri de colindători

Şi-ţi dăruiesc din nufărul iubirii mele un colind.

În sinea-mi, mă întreb mereu ce-am fi fost

Dacă nu s-ar fi născut mesianicul Hristos?

Nimic în această lume n-ar fi avut rost

Fără spiritul Său călăuzitor şi luminos!

Ca unic stihar divin pe sufletul tău etereu,

Magia acestui sfârşit de an să te cuprindă,

Iar Crăciunul sfânt în care ai crezut mereu,

Cu bucurii să-ţi umple casa până-n grindă!

În noaptea de-mplinire, vis şi binecuvântare,

Iubirea Domnului peste familia ta să pogoară,

Stelele să se-aprindă şi să lucreze fără încetare

Pentru toţi cei dragă de-acum şi de odinioară!

Cu sufletul curat, aprinde lumina în candela stinsă

Să nu rătăcim nicio şansă de-a deveni mai buni!

Pentru speranţă, presară credinţă şi las-o aprinsă!

În astă lume plină de nuanţe, se mai pot înfăptui minuni.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 24 decembrie)

DORINŢĂ MAGICĂ

Temătoare, natura ne încearcă cu o nouă iarnă

Nemaiştiind nici ea unde sunt zăpezile de altădată;

O mână tainică aşează la ferestre flori de zarnă

Răscolindu-ne amintiri albe din dantelă brodată.

În aer, pluteşte izul răşinei bradului de sărbătoare

Pogorât din memoria cerului până la ultimul cătun;

Chiar dacă nu valsează peste tot dalba ninsoare,

Sufletul visează şi gândul zboară la magia de Crăciun.

Crăciunul, acest perpetuum mobile de nostalgic giulgi

Peste inocenţa copilăriei de care timpul ne-a frustrat

Când credeam că printr-um pom de iarnă şi câţiva fulgi

Întregul spectacol al lumii ar putea fi reorchestrat.

Crăciunul e o stare de spirit întreţinută de magi

Când simţi cum peste suflet se coboară seninul,

Auzi cum mâinile pipăie conturul inimilor dragi,

Iar clipa când dăruieşti iubire e una cu sublimul.

Dezvăluind un adevăr profund, de toate mai presus,

Numai Crăciunul din suflet dă atmosfera de sărbătoare;

Dimensiunea lui spirituală derivată din recursul la Iisus

Ne dă curaj pentru prezent şi speranţă pentru vremuri viitoare.

Ca un regugiu de lumină, într-un spirit de reconfortare,

De Crăciun, dă-ne, Doamne, o ninsoare sănătoasă cu iertare!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 decembrie)

ZĂPEZI RĂNITE

Zorii acestei dimineţi m-au surprins cu lumină subţire.

Trec cu săniuţa copilăriei prin omătul din amintire;

Albul lui orbitor mă obligă să închid ochii goi

Şi, după mult timp, să experimentez senzaţii noi.

Irosindu-şi frumuseţea prin noroaie,

Fulgii de zăpadă, cu al lor steril balet,

Îmi îngheaţă gândurile ce curg droaie

Şi le dă puterea să pătrundă dureros în suflet.

Deprins cu zăpezile trufaşe de-altădată,

Satul natal pare o catedrală de paloare

Cu altarul acoperit de zăpadă sfârtecată

Pe care doar corbii o mai pun în valoare!

Ştiam că fulgul de zăpadă are forma perfectă,

Nu acelaşi lucru putem spune despre viaţă;

Mai nou, autopsia omului de zăpadă reflectă

Că şi el a suferit o schimbare majoră la faţă.

Peste destinele îngenuncheate cu ură,

Peste bătrânii aşteptând încovoiaţi,

Peste păsările înrăite care îndură,

Clopotul din turn anunţă nămeţi îndoliaţi.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 17 decembrie)