Tânăr fiind, credeam că viaţa-i o veşnică rimă,
Iar tiranicul ceasornic rece n-are nicio putere;
Cu timpul, am realizat că,-n fiecare bătaie de inimă,
Există o patimă, o irosire, un timp şi-o durere.
Pe prispa ochilor lumii, când noaptea-i prea lungă,
Stă-n genunchi o lacrimă desculţă arzând a viaţă;
Pământul o pune-n mişcare şi lacrima-ncepe să curgă
Aşa cum plânge bobul de rouă-n fiecare dimineaţă.
Când stelele-şi dau mâna cu-mpătimire-adâncă,
În vraja unicei clipe, lumina lor devine cărare;
Când lacrimile-și dau mâna la margine de stâncă,
Din scânteierea lor de suferință, se naşte o mare.
Legea pe care-o aplică acarul galactic la macaz
Este legea care-i dă lacrimii forma şi sensul
– O-mpinge făcând-o de neoprit pe orice obraz –
Şi care a făcut şi pământul, şi cerul, şi universul.
Fiecare stea este-o lacrimă de lumină şi patimi,
În ploaia de stele, acarul a pus plutire și sânge;
Jocu-i de-artificii e-un joc de zâmbete şi lacrimi
Fiindcă-n lacrimă, şi fulgerul de lumină se frânge.
Aceeaşi lege universală ne ţine, într-o lacrimă, suspendaţi:
Cu paşi ce umezesc privirea, cu ochii aţintiţi spre stele,
Răscolim cenuşa orizontului, în deşertul fiinţei, exilaţi
Și ne căţărăm pe lacrimi s-ajungem la liniştea din ele.
Lacrimile încolţesc din sămânţa tributului de neputinţă;
O fi având şi universul motivele lui de suferinţă!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 25 ianuarie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu