Interrogatio

Nu cu mult timp în urmă,

când luna se umfla la orizont,

– răscolind marea, dar poleindu-i apele;

umbrind potecile, dar luminând covoarele întinse ale câmpiilor;

adormind pământul, dar trezind semnele de punctuație ale omenirii –

scriam despre vulturul aselenizat

pe ogorul de bumbac parțial înflorit

de zâmbetul convex al celui de-al treilea pătrar.

Mai ieri,

reflectam la orizontul mileniului trei

și iată-ne în dimineața primului său secol;

nunta deceniilor este eclipsată de divorțul anilor.

Taină mobilă

– ireal de sinceră, negălăgioasă și atotputernică –

a eternității imobile,

energie inepuizabilă care ne stoarce de vigoare și de zile,

ca o avalanșă într-un spațiu închis,

mult prea repede trece timpul prin noi;

ne perfuzează trăirile cu amintiri de bucurii și dureri,

ne dezbracă de părinți învelindu-i cu stele

care-și bat clopotele de la una la alta...

În statornicia profundă a rotundului infinit,

îl pune pe fiecare la locul lui și pe toți, la un loc.

Astăzi,

în disconfortul (sper) trecător al curiozității,

nepricepând nemărginirea desăvârșită și armonioasă

mă întreb:

universul se gândește o clipă la noi?

Când viforul rătăcea la marginea văii

ca Odiseu (sau Ulise) pe o mare agitată,

în fluviul de energie cosmică al unei nopți înstelate,

am scris acest poem;

încercând cuvintele să-mi amăgească,

versurile mi le dicta cugetarea subconștientă.

În universul de suflete rebele,

în vorbe nu la fel de pufoase ca zăpada,

se întrupează și explicația inerentă.

(Rânca, 2O19, 15 ianuarie)