Sub căutătura-i de Don Quijote de la Istru,
zăgăzuit în nepăsare maiestuoasă,
cu mult lărgita-i albie patriarhală,
când soarele dă în pârg,
fluviul își șerpuiește molcomit istoria milenară
ce curge îndărăt
spre Cetatea Medievală a Severinului.
De când și-a tras (b)arca pe uscat,
la fiecare început de toamnă,
de ziua lui,
încercând să sfideze uitarea,
își descarcă prinosul de singurătate.
La umbra castanilor
– ce se toropesc năuciți –
pe o bancă parfumată cu arome de prune
– din recolta anului trecut –
asistă neputincios la solemnitatea
– ostentativ de timpurie –
a frunzelor de toamnă.
Își zâmbește sieși cu frumusețea
mult prea încercatului suflet.
Lăsat amanet unor cocori cu aripi necoapte,
cerul invită la dumbrăvi de cugetări adânci
despre inteligența naturii.
Își împletește pacea amurgului
cu ecoul amintirilor;
i se pare că totul devine rezonabil.
Se mulțumește să fie modest:
,,dacă simt adierea brizei ruginii, trăiesc!”
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O5 septembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu