ACASĂ

Îmboldind herghelia de vise înspre copilărie,

luna sporește până la suferință

aspirația nocturnă a sufletului.

Îi sunt recunoscător acestui oraș cu mult soare,

dar, în el, mă simt într-un acasă temporar;

între împrejurimi și mine, e prea puțin.

Toamna mea, petrece-mă spre acel acasă adevărat

să-mi primenesc sufletul,

desfată-mi zorii și visele pătimite-n abisul dorului!

Acolo-n liniștitul nord natal,

toamna era mai toamnă decât altundeva:

după o lungă vară de joacă cu soarele,

se odihnea mulțumită pe colinele domoale.

Soarele mă recunoștea și răsărea direct pe cerul sufletului meu,

când apunea, își lăsa-n custodia lui lumina vie.

Covorul de frunze ruginii era mai neted și mai moale.

În amurgul blând, se-auzea zahărul cum urcă-n strugurii bronzați,

cuibărită-n taina lor, noaptea le savura parfumul cu nesaț.

Sub poalele de mătase ale lunii, gutuile se credeau surori;

când luna se tescuia-n noapte, îi țineau locul până-n zori.

Sorbind perle de rouă, cocoșii erau mai zgomotoși.

Dis de dimineață, cu sudoare lui,

măria sa țăranul întreținea nemurirea câmpului...

Briza îmi dă la o parte perdeaua.

Luna îmi tulbură inima.

Cu amintirile înainte-mergătoare,

trimit dorul în recunoaștere.

O privesc prin ochiul din fereastră și-i spun ,,bună seara!”

intrând pe ușa timpului, într-o tăcere adâncă.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 13 septembrie)